RSS Feed

Tag Archives: romani

4 noiembrie, ziua când lacrimile nu au mai știut să-mi plângă

23201774_1160245040743529_1485538639_n

Subsemnatul, Lendava, Slovenia, cu steagul României și în momentul de cumpănă, înaintarea pe jos mai departe fără ajutor, în acel moment. Și chipul cu starea de spirit și totodată îndârjirea.

Dragi prieteni, se împlinesc fix 5 ani de când am rămas fără cine știe ce bani în buzunar, doar 90 de euro, fără monitorizare și temător în fața a ce urma. Veneam pe jos de la Târgoviște și trebuia să ajung tot pe jos la Roma, în ceea ce a fost singura expediție românească interculturală din lume numită SPERANȚA UNUI VIS. Read the rest of this entry

Anunțuri

Impresii personale din Cordoba: Istorie și dialogul sufletului cu Gabriela Stan Vasilescu

Impresii personale din Cordoba: Istorie și dialogul sufletului cu Gabriela Stan Vasilescu

2016-04-09 12.07.58

Citatele sale sunt astăzi oferite ca pilde de milioane de oameni din mai toate țările lumii. A fost cel care s-a născut în ajunul primului secol de după Hristos lângă apele Guadalquivirului, tumultuoase și ele ca și timpurile care s-au succedat. Vorbesc despre Seneca. Dragi prieteni, tocmai m-am întors din acele locuri pline de o încărcătură nu doar istorică dar și emoțională. Limbajul mileniilor stă scris în dovezile clare și vizibile oricui se duce acolo ca să afle, apoi să știe și mai la urmă să își dorească inevitabil să revină. Read the rest of this entry

Uriașul 160 de la Moreni e gata să „erupă” și în Italia printr-un nou roman de-al meu

Posted on

sonda-in-flacari-la-moreni

Acestea sunt fragmente din romanul SECRETUL FOCULUI- URIAȘUL 160 la care scriu în prezent. Povestea este inspirată dintr-un fapt real, petrecut între anii 1929- 1932, când pe platoul din Ţuicani, Moreni, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial al lumii. Copierea acestor texte este interzisă şi protejată de Legea Drepturilor de Autor.

OKLAHOMA, SUA, PERIOADA INTERBELICĂ

Myron începuse ceva plin de riscuri pentru o meserie. Căci era una neobişnuită din care trebuia să-şi asigure nu numai existenţa dar şi supravieţuirea. Inginerul american ştia deja să aducă speranţele în inima oamenilor speriaţi de flărările nimicitoare şi nu rareori, îl vedeai ieşind printre ruinele arzânde cu câte un copil speriat în braţe. Devenise un salvator providenţial în zona lui şi de fapt, de la mii de kilometri distanţă era solicitat fiind singurul pionier al acelui moment în stingerea incendiilor de pe câmpurile petroliere.

Acum, el se odihnea relaxat la marginea oraşului care tocmai fusese măturat de o tornadă nimicitoare. Tulsa din Oklahoma se afla în Aleea Tornadelor şi în zile senine cerul se întuneca brusc, aducând vârtejul apocaliptic în viaţa şi peste casele tuturor. Şedea cu capul între palme, gânditor, amintindu-şi de ultima dramă pe care nu o mai putuse evita. În zadar se luptase cu focul năprasnic în locuinţa familiei Brown. Cel mai mic dintre copiii celor doi părinţi năpăstuiţi murise ars ca scrumul sub privirile neputincioase ale lui Myron care pentru prima dată nu mai putuse să facă nimic pentru biata fetiţă. Jennifer murise la nici opt ani împliniţi, după ce tornada trecuse luând cu ea tot ce le era mai drag.

Deodată, un glas de copil se auzi lângă el:
– Bună ziua, domnule Myron.
Inginerul întoarse privirile şi zări un chip cunoscut. Era Catherine, fata unui vecin, care se mândrea tare mult cu ultima pălărie cumpărată de tatăl ei la ultimul bal.
– Hei, micuţo, da’ mândră te mai ţii cu pălăria aia. Îţi place.
– Da, domnule Myron.
– Şi, o porţi aşa..mereu? Nu ţi-e cald cu ea?
– Nu, domnule Myron. Tata spune că indiferent cum e vremea, trebuie să facem ce ne place şi ce trebuie.
Myron privi uimit către micuţa de lângă el şi încercă să înţeleagă vorbele ei cu tâlc.
– Cathy, se pare că Will te educă bine. Spune-mi, ştii să citeşti?
– Da, domnule Myron. Doar am 9 ani, nu credeţi că de acum sunt măricică?
Din nou Myron o privi uluit şi se delectă nevoie mare când o văzu pe Catherine cum face o reverenţă şi o zbugheşte către casă înapoi.
– La revedere, domnule Myron.
– Cu bine, micuţo. Apoi adăugă: măcar nu mi-a citit şi mie ce scrie în ziarul ăsta.
Ţinea în mână un ziar îngălbenit de vreme, găsit într-un colţ al curţii. Era unul englezesc şi deci de pe Vechiul Continent. Sus, cu litere de o şchioapă, scria clar: INCENDIUL DE LA MORENI, ANUL 1911. Apoi, citi şi subtitlul şi se scărpină după creştetul capului murmurând:
– E mult de atunci.  Cine ştie, poate că vremea focurilor veşnice nu a trecut. La urma urmei, am nevoie şi de bani, nu numai de faimă.

Moreni era o comună din România, aparţinând regiunii Ploieşti pe atunci. După ce se folosiseră de păcura găsită ca să ungă oiştile de la căruţe, pe vremea când acolo era doar un sat numit Moarile, localnicii înţeleseseră într-un târziu că aurul negru izvorăşte chiar sub picioarele lor. Dar Myron nu ştia decât tardiv despre toate acestea. Doar se mira cum de ajunsese acea hârtie în ograda lui de la ţară şi privind cerul senin, se lăsă tacticos în balansoar, trăgându-şi pălăria peste faţă. După câteva secunde, cum stătea el aşa tolănit, îndreptă arătătorul către pălărie şi o împinse în sus, descoperindu-şi ochii:
– E senin şi ok. Ia vezi, poate îmi faci vreo surpriză, adăugă el, adresându-se Creatorului. Nu apucă însă bine să rostească aceste cuvinte că se porni un vânt puternic dintr-o dată. Caii se învârteau în cerc bătând ameninţător cu copitele şi nechezând speriaţi în ţarc iar vitele făceau un vacarm de nedescris. Myron îşi făcu mâinile streaşină şi privi către orizont cu luare aminte. Nu văzu însă nimic suspect. Animalele se liniştiră şi ele. Nu era încă vremea unei alte tornade, ar fi fost prea de tot.

COMUNA MORENI ( MOARILE ), PLATOUL ȚUICANI, ROMÂNIA, PERIOADA INTERBELICĂ 

“Caleaşca închiriată de Myron şerpuia de acum printre colinele satului neştiut. Caii ştiau drumul pe de rost, birjarul nu trebuia să-i îndrume cu biciul de obicei. Dar acum, superbele animale, pe care nea Jan le îngrijea de câţiva ani cu maximă atenţie, se opriră brusc, adulmecând cu nările aerul tot mai cald.
– Dii mă, ce v-aţi oprit aşa? se miră birjarul doar smucind de căpăstru, fără să-i izbească.
– Hey, man, what hapennes? întrebă Myron, surprins şi el.
– Ce zice mă americanu’? se interesă Jan îndreptându-şi privirea spre Fane. Zi, mă, odată, că nu vreau să înnoptăm în mijlocul drumului.
– Hoo, bre’, stai să mă concentrez, să înţeleg ce spune, răspunse Fane la rându-i. El era ” ăla şcolit”, de prin partea locului şi cunoştea ceva engleză. Odată cu aflarea veştii că vor avea oaspeţi din America, îşi frecase mâinile la acel moment de bucurie: dolarii erau buni, pe criza care tocmai împânzise lumea. Fane era un tip care încerca să pară diferit de restul sătenilor, însă nu reuşea deseori. Tot lapte cu mămăligă şi brânză mânca seara adunat cu nevasta şi copiii în jurul unui castron imens, de unde fiecare apuc flămând, pînă când nu mai rămânea nimic pe fundul vasului. Mai nou, avuseseră bucuria să gătească o raţă sălbatică, pe care aproape că o prinsese din zbor când aceasta se prăvălise din văzduh, în preajma gigantului.
– Întreabă că ce s-a întâmplat, mnoa.
– Păi explică-i că animalele aşa fac mereu când ne apropiem de Uriaş. Na, dă-i o gură din asta, făcu celălalt întinzându-i o sticlă. Zi și tu că-i face bine pentru ce urmează.

– Ia mă, americanule.

Myron se uită lung și zâmbi. Apoi luă repede o înghițitură. Pe neașteptate-i dădură lacrimile.

– Good. Very good. Wisky…

– Ce wisky mă omule, e țuică bă, țuică făcută la cazan, râse Fane făcând cu ochiul.
Jan coborî şi mângâie caii începând să le vorbească precum unor oameni. Unul din ei, cel alb, scutură din cap şi bătu cu copitele în pământ. Un nor de praf se ridică deodată din această pricină iar Myron tuşi înnecat. Nu mai plouase de luni bune.
– Ok, ok! murmură el, încercând să pară că înţelege şi fără prea multe cuvinte ce se petrece.
Jan se sui din nou în caleaşcă şi deodată, caii o luară la trap, parcă încurajaţi misterios de ultimele cuvinte ale stăpânului
După ce coborâră valea din urmă, căldura crescu şi mai mult.
– Mnoa, până aici am putut să vă aduc. De acum, descurcaţi-vă singuri.
Myron îşi luă desaga la spinare şi, însoţit de Fane, porni la drum mai departe. Îşi şterse fruntea de sudoare.
– Water?
– Yes, thank you.
Fane ştia că americanului i se făcuse sete şi-i dădu bidonul. Kinley îl ridică deasupra gurii şi bău cu sete, îndelung. I se păru foarte bună.
– Ştiu că e apă bună, zise Fane, fără să-l mai întrebe ceva. Noi avem aici şi izvoare cu apa care iese parcă în ciuda petrolului, odată cu el, din pământ.

Myron se uită îndelung către un punct fix. Un punct care îl deruta cumva, pe măsură ce se apropia de el. Când se apropie, aproape că rămase mut. Pur şi simplu înlemnise. Crezuse că va vedea un foc obişnuit, pe care-l va stinge după câteva ore şi când colo, descoperea de ce recompensa e atât de mare. Nu, nu mai exista nicio sondă 160. Turla fusese azvârlită până la cer, în ziua marii urgii. Măsura cu privirea din pământ şi până către necuprinsul care acum devenise roşiatic. Nu, nu putea fi adevărat. Zgomotul devenea şi el tot mai puternic iar la un moment dat, Fane îi strigă direct în ureche:
– Opreşte-te breee…nu ne mai putem apropia. Ardem de vii.
– What? strigă şi Myron, neînţelegând.
” Whatu’ mătii”, îşi zise Fane în gând.
– Murim băăă, aia îţi spun. Dead.
– A, ok, ok. Home.
– Acasă, păi acasă vreau să te şi duc omule, de ăsta te ocupi după ce îţi faci planul.
Dar Myron nu mai asculta.
– Wait!
– Să aştept…bine, dacă te prăjeşti să nu zici că nu te-am avertizat.
Myron Kinley văzuse multe la viaţa lui. Flăcările aproape că-i deveniseră prietene. Dar acum, părea descumpănit. Nu putea să creadă că ochii săi văd aşa ceva. Uriaşul care se înălţa în faţa lui, era dincolo de tot ce îşi imaginase. Deodată, cerul se înroşi şi mai tare. Vântul începuse să bată cu putere şi se auziră ţipete de pretutindeni. Flăcările, se înălţară în acea clipă şi mai sus, la peste o mie de metri înălţime. Ai fi zis că e iadul pământean. Focul devenise din acea zi “gigantul de la 160″. Femei şi copii ţipau deopotrivă, în vreme ce câţiva bărbaţi, imprudenţi, căzură seceraţi de căldură. Myron se repezi spre unul dintre ei şi îl luă repede în cârcă, fugind înapoi. Ceva îl izbi peste frunte cu putere. Era o raţă sălbatică, secerată şi ea de focul mistuitor. Ai fi spus că a căzut gata friptă la pământ, cum spunea Topârceanu. Americanul izbuti să se ferească de propria-i dramă şi mai privi odată către gigantul de flăcări. Nu, aşa ceva nu credea să vadă vreodată, darămite să-l mai şi stingă.
Ochii săi rămăseseră ţintuiţi spre uriaşul de la 160, în vreme ce tot mai gânditor, murmura grav:
– Dumnezeule Mare şi Atotputernic… ”

Autor text ADRIAN MELICOVICI

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940

%d blogeri au apreciat asta: