RSS Feed

Tag Archives: saraci amarati social reflexii opinii targoviste dambovita

Aceste suflete ale nimanui

un material de Adi Melicovici

Dacă vrei să vezi prietene faţa văzută şi totuşi, de mulţi nevăzută a acestei lumi, ea se poate întâmpla inclusiv la Târgovişte. Treci pe lângă ei şi îţi vine să întorci capul ori de durere ori pur şi simplu, dacă ai un suflet, nu suporţi. Ei dorm pe unde apucă. Ei sunt nedrept paria societăţii civile şi tot ei, reprezintă durerea nesfârşită a unei tristeţi veşnice din cel mai tulburător adevăr.


Mulţi au nepoţi, copii rătăciţi prin străinătăţi fără de urmă şi fără de întoarcere. Au fost uitaţi până şi de Dumnezeu, ai spune că nimeni nu mai poate număra lacrimile din ei înşişi, în aduceri aminte de vremuri când întindeau bancnote simple sau câte un bănuţ celor care azi s-au îndepărtat de ei.
Şi plângi în inima ta, eşti sfâşiat de-a dreptul de un amar crunt, de o imagine a neputinţei, de milă şi mai ales de ceea ce mai poţi zări, în plină stradă, în vacarmul, tumultul şi chiar centrul vieţii cotidiene.

Se mulţumesc să te privească cu ochii lor trişti implorând mai multă bunătate, mai multă atenţie…unii nu se mai pot ridica în picioare…nu se mai pot angaja niciunde…iar alţii, nu mai pot sălta capul din pământ de durere şi de ruşine că au ajuns ce au ajuns.

Am mers astăzi simplu prin centrul Târgoviştei, ca de atâtea ori şi am încercat să surprind imaginile unei realităţi incredibile. Sunt trist că am reuşit. Sunt trist că mi-am închipuit că în mii de locuri ale lumii noastre româneşti, îi întâlnim şi mă întreb: cum am putea să-i ajutăm? Cum am putea să le facem nopţile mai liniştite, visele mai puţin tulburi, bolile mai îndepărtate? Trăim un coşmar dintr-un film din păcate deloc fals, unde chipul bătrânei se trânteşte singur într-un trecut când poate a ajutat pe cei dragi…poate a avut o familie şi sigur a dat viaţă din viaţă unor vieţi de acum prea puţin interesate de soarta ei…le-a devenit dorinţa morţii cel mai prietenos gând şi da, acestea sunt adevăratele necazuri, oameni buni, acestea sunt problemele cu adevărat de luat în seamă ale multora de lângă noi…
Pare aşa pustiu în locul lor…dar nu e…unii sunt pur şi simplu folosiţi ca animalele pentru a cerşi în numele dizabilităţilor ca să aibă oameni zdraveni şi fără de bun simţ ce mânca….alţii se ascund sub te miri ce streaşină în vremuri de ploi şi vânt, bătuţi de cea mai urâtă soartă… Priviţi-i, oameni buni…priviţi aceste suflete ale nimănui…priviţi ceea ce tot mai puţini văd şi aud…
Zâmbesc frumos când au cu ce să îşi astâmpere o foame continuă, un dor nestins de trecutul când puteau să facă poate mult mai multe…voi le vedeţi durerea şi lacrimile? Le simţiţi durerea al dracului de tipic românească? Vedeţi că unii nu mai pot merge de-a dreptul, alţii au aşa, ochii precum o oglindă a poveştii din eterna vale a plângerii…

Sunt strigăte de suflete uitate în mijlocul lumii…sunt lacrimi de singurătate…sunt vaiete de durere fizică dar mai ales psihică a celor care da, mă repet, au devenit ai nimănui…pentru ce? Pentru ce aşa? Pentru cine această suferinţă? Cum putem să spunem că ne îndreptăm spre viitor câtă vreme aleargă şi astăzi acest trecut la pas cu prezentul, sub chiar privirile noastre?
Pe ei îi aude cineva? Pe ei îi plânge cineva?
Închide ochii prietene  şi încearcă să fii măcar o clipă cu gândul la ei. Şi nu, nu te speria, dacă uitându-te apoi la aceste fotografii îţi vine să-i închizi la loc…pentru că nu ai să mai poţi…nu te vor mai lăsa lacrimile…s-au proptit între pleoapele tale şi inima ta, dacă eşti om, măcar tu, prietene simplu, pentru ACESTE SUFLETE ALE NIMĂNUI mai trimite un gând către Dumnezeu să îşi aducă aminte de ei…
Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: