RSS Feed

Tag Archives: scriitor

Uite ce mai fac eu, mulțumesc de interes unora

 

Bine v-am regăsit în 2018! Dacă să zicem prin 2006 când m-am apucat de scris pe  bloguri era o situație, în ce mă privește, prin 2010 ea s-a mai schimbat. Read the rest of this entry

Reclame

Uriașul 160 de la Moreni e gata să „erupă” și în Italia printr-un nou roman de-al meu

Posted on

sonda-in-flacari-la-moreni

Acestea sunt fragmente din romanul SECRETUL FOCULUI- URIAȘUL 160 la care scriu în prezent. Povestea este inspirată dintr-un fapt real, petrecut între anii 1929- 1932, când pe platoul din Ţuicani, Moreni, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial al lumii. Copierea acestor texte este interzisă şi protejată de Legea Drepturilor de Autor.

OKLAHOMA, SUA, PERIOADA INTERBELICĂ

Myron începuse ceva plin de riscuri pentru o meserie. Căci era una neobişnuită din care trebuia să-şi asigure nu numai existenţa dar şi supravieţuirea. Inginerul american ştia deja să aducă speranţele în inima oamenilor speriaţi de flărările nimicitoare şi nu rareori, îl vedeai ieşind printre ruinele arzânde cu câte un copil speriat în braţe. Devenise un salvator providenţial în zona lui şi de fapt, de la mii de kilometri distanţă era solicitat fiind singurul pionier al acelui moment în stingerea incendiilor de pe câmpurile petroliere.

Acum, el se odihnea relaxat la marginea oraşului care tocmai fusese măturat de o tornadă nimicitoare. Tulsa din Oklahoma se afla în Aleea Tornadelor şi în zile senine cerul se întuneca brusc, aducând vârtejul apocaliptic în viaţa şi peste casele tuturor. Şedea cu capul între palme, gânditor, amintindu-şi de ultima dramă pe care nu o mai putuse evita. În zadar se luptase cu focul năprasnic în locuinţa familiei Brown. Cel mai mic dintre copiii celor doi părinţi năpăstuiţi murise ars ca scrumul sub privirile neputincioase ale lui Myron care pentru prima dată nu mai putuse să facă nimic pentru biata fetiţă. Jennifer murise la nici opt ani împliniţi, după ce tornada trecuse luând cu ea tot ce le era mai drag.

Deodată, un glas de copil se auzi lângă el:
– Bună ziua, domnule Myron.
Inginerul întoarse privirile şi zări un chip cunoscut. Era Catherine, fata unui vecin, care se mândrea tare mult cu ultima pălărie cumpărată de tatăl ei la ultimul bal.
– Hei, micuţo, da’ mândră te mai ţii cu pălăria aia. Îţi place.
– Da, domnule Myron.
– Şi, o porţi aşa..mereu? Nu ţi-e cald cu ea?
– Nu, domnule Myron. Tata spune că indiferent cum e vremea, trebuie să facem ce ne place şi ce trebuie.
Myron privi uimit către micuţa de lângă el şi încercă să înţeleagă vorbele ei cu tâlc.
– Cathy, se pare că Will te educă bine. Spune-mi, ştii să citeşti?
– Da, domnule Myron. Doar am 9 ani, nu credeţi că de acum sunt măricică?
Din nou Myron o privi uluit şi se delectă nevoie mare când o văzu pe Catherine cum face o reverenţă şi o zbugheşte către casă înapoi.
– La revedere, domnule Myron.
– Cu bine, micuţo. Apoi adăugă: măcar nu mi-a citit şi mie ce scrie în ziarul ăsta.
Ţinea în mână un ziar îngălbenit de vreme, găsit într-un colţ al curţii. Era unul englezesc şi deci de pe Vechiul Continent. Sus, cu litere de o şchioapă, scria clar: INCENDIUL DE LA MORENI, ANUL 1911. Apoi, citi şi subtitlul şi se scărpină după creştetul capului murmurând:
– E mult de atunci.  Cine ştie, poate că vremea focurilor veşnice nu a trecut. La urma urmei, am nevoie şi de bani, nu numai de faimă.

Moreni era o comună din România, aparţinând regiunii Ploieşti pe atunci. După ce se folosiseră de păcura găsită ca să ungă oiştile de la căruţe, pe vremea când acolo era doar un sat numit Moarile, localnicii înţeleseseră într-un târziu că aurul negru izvorăşte chiar sub picioarele lor. Dar Myron nu ştia decât tardiv despre toate acestea. Doar se mira cum de ajunsese acea hârtie în ograda lui de la ţară şi privind cerul senin, se lăsă tacticos în balansoar, trăgându-şi pălăria peste faţă. După câteva secunde, cum stătea el aşa tolănit, îndreptă arătătorul către pălărie şi o împinse în sus, descoperindu-şi ochii:
– E senin şi ok. Ia vezi, poate îmi faci vreo surpriză, adăugă el, adresându-se Creatorului. Nu apucă însă bine să rostească aceste cuvinte că se porni un vânt puternic dintr-o dată. Caii se învârteau în cerc bătând ameninţător cu copitele şi nechezând speriaţi în ţarc iar vitele făceau un vacarm de nedescris. Myron îşi făcu mâinile streaşină şi privi către orizont cu luare aminte. Nu văzu însă nimic suspect. Animalele se liniştiră şi ele. Nu era încă vremea unei alte tornade, ar fi fost prea de tot.

COMUNA MORENI ( MOARILE ), PLATOUL ȚUICANI, ROMÂNIA, PERIOADA INTERBELICĂ 

“Caleaşca închiriată de Myron şerpuia de acum printre colinele satului neştiut. Caii ştiau drumul pe de rost, birjarul nu trebuia să-i îndrume cu biciul de obicei. Dar acum, superbele animale, pe care nea Jan le îngrijea de câţiva ani cu maximă atenţie, se opriră brusc, adulmecând cu nările aerul tot mai cald.
– Dii mă, ce v-aţi oprit aşa? se miră birjarul doar smucind de căpăstru, fără să-i izbească.
– Hey, man, what hapennes? întrebă Myron, surprins şi el.
– Ce zice mă americanu’? se interesă Jan îndreptându-şi privirea spre Fane. Zi, mă, odată, că nu vreau să înnoptăm în mijlocul drumului.
– Hoo, bre’, stai să mă concentrez, să înţeleg ce spune, răspunse Fane la rându-i. El era ” ăla şcolit”, de prin partea locului şi cunoştea ceva engleză. Odată cu aflarea veştii că vor avea oaspeţi din America, îşi frecase mâinile la acel moment de bucurie: dolarii erau buni, pe criza care tocmai împânzise lumea. Fane era un tip care încerca să pară diferit de restul sătenilor, însă nu reuşea deseori. Tot lapte cu mămăligă şi brânză mânca seara adunat cu nevasta şi copiii în jurul unui castron imens, de unde fiecare apuc flămând, pînă când nu mai rămânea nimic pe fundul vasului. Mai nou, avuseseră bucuria să gătească o raţă sălbatică, pe care aproape că o prinsese din zbor când aceasta se prăvălise din văzduh, în preajma gigantului.
– Întreabă că ce s-a întâmplat, mnoa.
– Păi explică-i că animalele aşa fac mereu când ne apropiem de Uriaş. Na, dă-i o gură din asta, făcu celălalt întinzându-i o sticlă. Zi și tu că-i face bine pentru ce urmează.

– Ia mă, americanule.

Myron se uită lung și zâmbi. Apoi luă repede o înghițitură. Pe neașteptate-i dădură lacrimile.

– Good. Very good. Wisky…

– Ce wisky mă omule, e țuică bă, țuică făcută la cazan, râse Fane făcând cu ochiul.
Jan coborî şi mângâie caii începând să le vorbească precum unor oameni. Unul din ei, cel alb, scutură din cap şi bătu cu copitele în pământ. Un nor de praf se ridică deodată din această pricină iar Myron tuşi înnecat. Nu mai plouase de luni bune.
– Ok, ok! murmură el, încercând să pară că înţelege şi fără prea multe cuvinte ce se petrece.
Jan se sui din nou în caleaşcă şi deodată, caii o luară la trap, parcă încurajaţi misterios de ultimele cuvinte ale stăpânului
După ce coborâră valea din urmă, căldura crescu şi mai mult.
– Mnoa, până aici am putut să vă aduc. De acum, descurcaţi-vă singuri.
Myron îşi luă desaga la spinare şi, însoţit de Fane, porni la drum mai departe. Îşi şterse fruntea de sudoare.
– Water?
– Yes, thank you.
Fane ştia că americanului i se făcuse sete şi-i dădu bidonul. Kinley îl ridică deasupra gurii şi bău cu sete, îndelung. I se păru foarte bună.
– Ştiu că e apă bună, zise Fane, fără să-l mai întrebe ceva. Noi avem aici şi izvoare cu apa care iese parcă în ciuda petrolului, odată cu el, din pământ.

Myron se uită îndelung către un punct fix. Un punct care îl deruta cumva, pe măsură ce se apropia de el. Când se apropie, aproape că rămase mut. Pur şi simplu înlemnise. Crezuse că va vedea un foc obişnuit, pe care-l va stinge după câteva ore şi când colo, descoperea de ce recompensa e atât de mare. Nu, nu mai exista nicio sondă 160. Turla fusese azvârlită până la cer, în ziua marii urgii. Măsura cu privirea din pământ şi până către necuprinsul care acum devenise roşiatic. Nu, nu putea fi adevărat. Zgomotul devenea şi el tot mai puternic iar la un moment dat, Fane îi strigă direct în ureche:
– Opreşte-te breee…nu ne mai putem apropia. Ardem de vii.
– What? strigă şi Myron, neînţelegând.
” Whatu’ mătii”, îşi zise Fane în gând.
– Murim băăă, aia îţi spun. Dead.
– A, ok, ok. Home.
– Acasă, păi acasă vreau să te şi duc omule, de ăsta te ocupi după ce îţi faci planul.
Dar Myron nu mai asculta.
– Wait!
– Să aştept…bine, dacă te prăjeşti să nu zici că nu te-am avertizat.
Myron Kinley văzuse multe la viaţa lui. Flăcările aproape că-i deveniseră prietene. Dar acum, părea descumpănit. Nu putea să creadă că ochii săi văd aşa ceva. Uriaşul care se înălţa în faţa lui, era dincolo de tot ce îşi imaginase. Deodată, cerul se înroşi şi mai tare. Vântul începuse să bată cu putere şi se auziră ţipete de pretutindeni. Flăcările, se înălţară în acea clipă şi mai sus, la peste o mie de metri înălţime. Ai fi zis că e iadul pământean. Focul devenise din acea zi “gigantul de la 160″. Femei şi copii ţipau deopotrivă, în vreme ce câţiva bărbaţi, imprudenţi, căzură seceraţi de căldură. Myron se repezi spre unul dintre ei şi îl luă repede în cârcă, fugind înapoi. Ceva îl izbi peste frunte cu putere. Era o raţă sălbatică, secerată şi ea de focul mistuitor. Ai fi spus că a căzut gata friptă la pământ, cum spunea Topârceanu. Americanul izbuti să se ferească de propria-i dramă şi mai privi odată către gigantul de flăcări. Nu, aşa ceva nu credea să vadă vreodată, darămite să-l mai şi stingă.
Ochii săi rămăseseră ţintuiţi spre uriaşul de la 160, în vreme ce tot mai gânditor, murmura grav:
– Dumnezeule Mare şi Atotputernic… ”

Autor text ADRIAN MELICOVICI

O clipă de viaţă

O clipă de viaţă

iubitei mele, Cati, cu toată dragostea

 

Ce timp al uitării s-a scurs…

în vremea când ochii tăi mari,

luminoşi,

pătrunzători,

şi-au trecut crezul peste fiinţa mea.

Şi-atunci te-am dorit zicând doar aşa:

Nu mă uita…

 

Am desenat noi fericiri,

pe coala-aşternut,

în jurul celei mai zbuciumate inimi.

Am fredonat refrenul dorinţei,

uitând de tot, pildele suferinţei.

Nimic nu-i mai simplu în univers,

decât sinceritatea,

din acest grăbit, dar din suflet scris,

vers.

 

Ai văzut? Timpul ne-a întinerit,

la ceasul tainic al reîntâlnirii,

din vieţi când ne ştiam.

Şi mă gândeam

că totuşi, nu ne cunoşteam:

mi-am şoptit,

în sfârşit sunt iubit.

 

 Pe urma paşilor tăi petrecuţi,

am mers visând poate,

amândoi, neştiuţi.

 

De când mă ştiu,

îmi place să scriu,

poate mai stângaci uneori,

poate mai priceput,

alteori.

Ce mai contează:

am renăscut.

 

Oricum tot românu-i poet,

într-un simţământ,

pentru jalnici, azi desuet.

Aşa că am un acord,

cu ce simt în mine,

şi ţi-l vestesc:

mereu, cât trăiesc,

să te iubesc.

Vai, vor spune criticii iar,

că nu am talentul poetic,

necesar.

E rostul lor să mă certe frumos.

E rostul meu să mă cert dacă mint.

Când îţi vorbesc şi-ţi declar:
o veşnicie aş vrea să te-alint.

 Uite cum îmi surâd plete-n vânt,

şi ce de atingeri urmează, iubire,

eşti viaţă mereu, ascunsă din tine.

Iar dimineaţă de dimineaţă,

nu-i greu, să aflu ce deja azi şti bine,

ca pe o plăcută şi continuă prefaţă:

nu-s nici apus şi nici răsărit.

Scriitor nici atât. Poet? Poate-n glumă.

Sunt doar un om simplu, îndrăgostit.

E clar: urmează o clipă de viaţă,

deodată cu altă seară, nebună.

autor: Adrian Melicovici.

nov.2014

Urmăriţi aici un clip montat de mine pe proprile versuri, ale unui al poem de-al meu.

 

Un sărut in Turnul Chindiei ( fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR)


„O vedea și o auzea permanent, ca pe o conștiință de suflet. Își amintea cât de greu fusese începutul, of, acel început atât de nesigur, ba chiar controversat. Fiecare avea câte o ființă dragă în inimă după care tânjea de foarte mult timp. Un timp al așteptărilor, un timp al incertitudinilor, un timp al nesiguranței perpetue…
Iar acum, o avea acolo, aproape, lângă el. Dar tot o enigmă rămăsese și culmea, îi plăcea acest lucru la nebunie. Vroia să o cunoască în fiecare amănunt și totuși nu vroia. Nu și/ar fi dorit să știe totul despre fata de la malul mării și așa înțelegea el să nu se mai sature de ea vreodată. Umbre ale trecutului soseau degrabă în inima lui și încetul cu încetul, începea să uite ultimele povești din viața lui, acele pagini ale existenței când fiecare muză îi străbătuse sufletul și așternuse așa cum se pricepuse sentimentele lui, mereu de neuitat. Își privea prietena și la un moment dat se împiedică de ceva, fiind gata să cadă. Se simți un caraghios dar fata îl ținu brusc de mână așezându-și pe chip cel mai frumos zâmbet. Astfel că scăpă de o umilință nevinovată și-i mulțumi.
– Ai spus că mă duci în Turnul lui Țepeș.
– Sigur, acolo mergem.
– Superb, o să urcăm în turnul lui Dracula.
– Nu, Dia, nu se numește turnul lui Dracula ci Turnul Chindiei.
– Dar toată lumea știe de Dracula.
– Toată lumea e mințită frumos. Bram Stoker ăla a inventat o poveste frumoasă dar printr-o minciună. Eu nu sunt de acord cu asta.
– Și de ce, mă rog? Milioane de oameni sunt fascinați de Dracula.
– Milioane de oameni ar trebui să fie fascinați de Târgoviște, în primul rând. Dracula, adică Vlad Țepeș, aici a scris istoria. Aici i-a speriat pe turci și în atacul de noapte din 15 iunie i-a umilit ca nicăieri în altă parte.
Fata îl privea tăcută, ascultând ce-i spune, privind înainte, ca să vadă minunea seculară, acel turn care dăinuia ca o stavilă în fața marilor imperii de sute de ani. Își imagina deja scările în spirală și ea urcând aproape trasă cu forța de o mână puternică. Întunericul pusese stăpânire deplină pe străzile Cetății. Se vedeau îndreptându-se către Curtea Domnească foarte mulți tineri. Ora era neobișnuită pentru vizite dar mai mulți târgovișteni și turiști doreau să profite de Noaptea Muzeelor, eveniment când intrarea era liberă și oricine dorea putea să pătrundă în Complexul Muzeal și să zăbovească până la miezul nopții.
– Ai spus că îmi arăți și gura de tunel….
– Gura de tunel?
– Da, si spus că e un tunel aici.
– Am spus multe dar acestea sunt simple legende. Se spune că ar exista unul și că în el s-ar afla o comoară. Comoara lui Constantin Brâncoveanu. Dar alți bătrâni, vorbesc despre altceva, mult mai vechi…iar ăsta e un mister…nu vor să spună…adăugă Andy ușor dezamăgit…
– Zâne aveți pe aici? Îi făcu Dia cu ochiul, ștrengărește.
– Avem, avem…dar nu neapărat zâne…tot bătrânii spun că la fiecare miez de noapte, în toiul verii, mai ales de Sânziene, se ridică deasupra râului Ialomița un foc mare, așa…pe deasupra apei…iar în jurul său dansează fără să o atingă ielele…
– Ielele?
– Da, Ielele…
– Ahaha, da multe mai spun bătrânii voștri…spune-mi, îl mai întrebă ea privindu-l fix, mi-a scăpat ceva?
– Da, ți-a scăpat ăsta pe jos…răspunse Andy.
Fata își fixă privirile în pământ și văzu o foaie mototolită.
– Aaa…de fapt, îți aparține…
Andy privi și el ușor surprins. Se aplecă și ridică foaia de pe trotuar. Apoi i-o întinse:
– Nu, draga mea, e a ta, din buzunarul tău a căzut…
– Hm…nu ești curios să vezi ce ai scris cândva?
Până la urmă el se hotărî și citi la început curios, apoi încruntându-și sprâncenele și la final vizibil emoționat. Bineînțeles că își amintea acea cugetare dar nu se așteptase ca EA să o rețină, ba mai mult, să o poarte cu ea. Erau acolo un titlu și câteva rânduri. Nici măcar nu fuseseră trase pe imprimantă, fata le scrisese de mână: PICĂTURI DE PLOAIE ÎN APA RÂULUI VIEȚII. Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana. Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.
Bărbatul rămăsese cuprins într-o adâncă visare. Își imagina acel râu și istoria pe care o purta și el, la rându-i.
– Bau…strigă deodată la el o voce binecunoscută.
Se sperie și tresări. Nu mai putea să scoată nici măcar o vorbă.
– Zici că mă mai duci în turnul ăla sau nu?
– Uite-l…în față. Acum intrăm.
Poarta Complexului Muzeal era larg deschisă și mai multe perechi de tineri treceau pe lângă ei grăbiți și ținându-se de mână.
– Înainte…
Într-adevăr, dinaintea lor se înălța vestitul turn, parcă și mai semeț, luminat cumva de razele lunii din acea noapte senină. O noapte senină de vară. Dar Andy se gândea la prostii. Nici nu era de mirare. Nu era singurul…abia aștepta să urce cu ea sus, să-i bată vântul ca să-i răcorească după acea zi toridă. Să-i arate Cetatea Chindiei în toată splendoarea ei, cu miile de lumini de jur împrejur. Exact cum își imaginase fata, o trase cu putere de mână și urcă împreună cu ea fiecare treaptă, fără să se oprească. Nu privea înapoi, doar pășea apăsat și grăbit iar ea se lăsă dusă până sus, unde văzu ceea ce nu văzuse niciodată. Vântul bătea totuși cu putere tot mai mare și părul prieteni sale se desprinse de pe chipul mereu gânditor, fluturând și făcând-o și mai frumoasă. Ce ciudat…sus nu era nimeni, cel puțin în acel moment. Dia se rezemă de un crenel, trase adând aerul curat în piept și închide ochii. În acel moment simți că cineva o atinge pe gâtul gol, o sărută lin, șoptindu-i:
– Știi…începu Andy, dându-i părul când într-o parte, când în alta, bătrânii mai spun ceva.
Dia fusese surprinsă de gesturile lui, niciodată până în acea clipă atât de intime. Nu spuse niciun cuvânt, lăsându-l parcă purtată de o vrajă, să continue. Doar își rezemă capul de pieptul lui, instinctiv, ușor cuprinsă de frig. Rochia i se lipi de trup și aproape pretutindeni simțea ba o mână, ba două buze care o alintă, ba ascultă cuvintele celui pe care nu-l bănuise niciodată că se va afla vreodată în acest chip lângă ea.
– Bătrânii noștri, spun despre iele, despre comori, despre viața frumoasă pe care o duc toți cei care trec pe aceste meleaguri…dar…
– Dar? șopti Dia într-un târziu.
– Dar mai există un așa zis pericol, sau poate cine știe, o magie a locurilor…
Se opri să mai povestească. Îi luă mâinile reci și le cuprinse cu ale lui, încălzindu-i-le. Dar mai apoi, ușor, își scoase geaca de pe el și acoperi umerii goi ai fetei dar asta nunai după ce îi sărută ușor, unul câte unul. Pe urmă își apropie șoaptele și buzele de obrajii ei, ținând-o strâns în brațe, sărutând-o până sub lobul urechii. În acel moment spuse:
– Bătrânii povestesc că oricine urcă măcar o singură dată în turn, au destinul pecetluit.
– Andy…ce vrei să spui? Murmură fata ușor neliniștită.
– Adică cine urcă în acest turn, nu mai pleacă din Târgoviște niciodată.
– Aaa?
– Și chiar dacă pleacă…mai devreme sau mai târziu tot se vor întoarce și pentru totdeauna.
Se întoarseră acasă puțin după ora unu din noapte și Andy o privi în semiîntuneric pe prietena lui. Dar în mod absolut surprinzător, fata se apropie de el și-i dădu în grabă hainele jos, aruncându-le una câte una, în toate colțurile odăii. Andy se văzu dominat pentru prima oară în viața lui și simțea fiecare sărut, răspunzându-i cu aceeași pasiune…
– Te iubesc, Dia…spuse el…
– Taci, nu mai vorbi…atinge-mă doar și iubește-mă…
Andy asculta poruncile ei și părea mut de admirație și de fericire.
Dintr-o dată deschise ochii. Se auzi un cocoș din apropiere cântând de zor și Andy ținu să-și iubească prietena inclusiv odată cu răsăritul de soare. Era mirat de acest timp trecut așa repede…
Dar se trezi cu adevărat și simți iar sărutări pe piept, pe obraji, de parcă el era fata și ea bărbatul îndrăgostit. Când însă privi mai cu atenție, descoperi îngrozit că nu Dia era cea care îl tot alinta și îl drăgălășea. Dând ușor de coadă, victorioasă și drăgăstoasă precum Dia din noapte, se gudura mândră pe pieptul lui gol cățelușa iubitei sale, Maia.
– Asta-i bună….
Bietul Andy visase. Habar nu avea dacă într-adevăr fusese ceva între el și Dya dar cu siguranță că simpaticul animal, cățelușa Maya, îl iubea în zorii zilei.
– Pfuuu…..fugi d-aici că te omor către nevinovatul animal și jucăuș…strigă el ridicându-se brusc din pat și căutându-și prietena cu ochii.”

Aí citit un capitol din romanul meu NOAPTEA SPERANTELOR, aflat deja sub drepturile mele de autor si ale Editurii Bibliotheca.

ULTIMA DECIZIE ( fragment din romanul Noaptea Sperantelor)


 
„Era tot mai ciudat că lumina din întuneric nu se vedea venind de nicăieri şi totuşi ea exista. Puţină, dar exista. Se aflau în măruntaiele pământului care-i înghiţise şi da, descoperiseră acolo nu un nimic pustiu şi fără sens ci o altă lume, lumea despre care nimeni nu ştia nimic. Fără să bănuiască vreodată, intraseră în povestea altor începuturi, de acum câteva milioane de ani. Surprizele se ţineau lanţ şi acele voci misterioase se auzeau şi ele parcă din nou, cu fiecare pas pe care îl făceau în văgăuna aceea neştiută şi nevăzută de nimeni până atunci. Sau poate că mai trecuse cineva pe acolo dar era greu de crezut. Se aşteptau la orice şi înaintau prin tunel cu multă băgare de seamă. Pierduseră demult noţiunea răsăritului sau apusului. Nu exista dimineaţă sau seară. Nici măcar zi sau noapte. Se ghidau pur şi simplu după propriile simţuri, când oboseala sau somnul îi cuprindea după ore de mers continuu. Şi din nou atmosfera deveni apăsătoare. Aveau toţi acest sentiment straniu, că iar se va întâmpla ceva. Ceva nedefinit, imposibil de bănuit.
– Mai poţi? întrebă Andy adresându-se Oanei, tot mai obosită şi ea de atâta drum. Fata ţinea de mânerele lăzii, era rândul ei să aibă grijă de comoara adâncurilor, despre care târgoviştenii auziseră doar din legendele vremii. Oare ce ar fi spus Brâncoveanu, să ştie şi să vadă că agoniseala lui este purtată de o mână deloc obişnuită cu aşa ceva? Când ieşise cufărul nepreţuit la iveală, în chip bizar, nu se simţise niciunul dintre ei mai bogat, nici material şi nici sufleteşte. Doar fuseseră uimiţi că tunelul le scosese la iveală ceea ce căutaseră cercetătorii fără vreun succes. De fapt, era greu de crezut că cineva ar fi ajuns acolo vreodată.
– Nu, nu mai pot…răspunse fata. Trebuie să ne odihnim. Măcar câteva minute, adăugă ea privindu-i rugător pe ceilalţi.
Prietenii săi o înţeleseseră.
– Mi-e sete…mai spuse.
– Trebuie să fim atenţi, doar câte două guri de fiecare…a mai rămas puţină apă. Nu ştim nici unde ne aflăm exact şi nici ce va fi.
Toate privirile se îndreptară spre cel ce rostise aceste cuvinte.
Era Camelia, mereu cerebrală şi atentă să nu se ajungă în situaţii fără ieşire. Dar nici măcar ea nu ştia dacă vor mai putea ieşi de acolo vreodată. Nu exista încă niciun indiciu că s-ar apropia de vreun capăt de drum. Curiozitatea îi împinsese înainte, tot înainte şi când au înţeles că nu se vor mai putea întoarce a trebuit să meargă înainte, către acel nicăieri…
Se auzi un zgomot. O bucată de rocă se desprinse din lateral rostogolindu-se la picioarele lor. Avuseseră noroc. Ar fi putut să cadă de undeva de sus, să lovească pe cineva sau poate chiar să ucidă din nou, aşa cum se întâmplase de curând cu bunul lor prieten.
– Atenţie, strigă Mihnea…
– Ce naiba mai e? Întrebă Oana care abia îşi trăgea sufletul.
– În faţă….
– Ce e în faţă? Eu nu văd nimic…
– Umbra aceea…
Prin lumina obscură se vedea tot mai clar mişcându-se o umbră ciudată ce părea să se îndrepte direct spre ei. O însoţea un mormăit ciudat.
– Nu vă depărtaţi unii de ceilalţi, şopti Andy. Să stăm aproape. Nu mai faceţi zgomot.
Dia privi şi ea îngrozită. Rămăseseră toţi stană de piatră în vreme ce umbra se apropia şi când în faţa lor apăru ceea ce nu ar fi putut niciunul dintre ei să explice Andy strigă:
– Înapoi, fugiţi şi încercaţi să nu vă daţi drumul unii altora, ţineţi-vă de mână…
– Poate îl sperie lumina lanternelor…
– Taci, Cami, ai înnebunit?
Se intoarseră repede şi Mihnea avu inspiraţia să mai spună: în tunelul lateral!!!Într-adevăr, în urmă cu câteva ore trecuseră pe lângă altă văgăună, o gură îngustă în pereţii tunelului dar nu mai fuseseră curioşi să intre şi acolo şi poate că era de înţeles…
Intrară unul după celălalt şi rămas la urmă, Andy se miră că nu-i mai urmărea nimeni. Dar se înşela. Vietatea adâncurilor se oprise în faţa cufărului, lăsat de izbelişte. Tinerii nu reuşeau nicium să vadă exact despre ce fel de formă de viaţă este vorba. Deodată se auzi un urlet prelung şi în văgăuna adâncurilor se făcu lumină. O lumină orbitoare.
– Doamne, ce-i asta?
Acum stăteau toţi lipiţi unul de celălalt şi priveau înmărmuriţi către acea fiinta. Căci o fiinţă era. Acoperit de barba care-i crescuse în ultima vreme, un bărbat înalt şi probabil înfometat scotea sunete ciudate, dar umane. Părea să nu îl intereseze decât cufărul lui Brâncoveanu. Deschise cufărul aproape trântindu-l şi aurul se împrăştie în toate direcţiile odată cu celelalte bijuterii, ascunse în urmă cu sute de ani. Scormoni cu mâinile prin el şi strigă dezamăgit:
– No food………
Mihnea căpătă curaj şi murmură:
– E un om, prieteni, un om ca şi noi. Un om înfometat. Să mergem…
– Stai, tâmpitule…strigă Oana ţinându-l de mână. Dacă te omoară?
– Nu cred, pare conştient şi rătăcit de lume şi viaţă. Haideţi, îi îndemnă şi pe ceilalţi.
Ieşiră din ascunzătoare şi cu multă băgare de seamă se apropiară de omul aproape sălbăticit.
Acesta întoarse brusc privirile şi uită de cufăr…ochii îi străluciră de bucurie când îi văzu şi ridică mâinile întinzând apoi palmele spre ei. Bolborosi rugător în cea mai limpede limbă engleză:
– Help me…
Camelia îşi şterse pe furiş o lacrimă. Uitase de orice teamă şi strigă cu compasiunea:
– Îi este foame. Ce Dumnezeu, e un om ca şi noi, rătăcit cine ştie cum…
Abia ajunşi lângă el văzură că are pe cap o lanternă puternică, ai fi spus că e un muncitor din minele englezeşti, întinse până pe sub necuprinsul Atlantic. Dar nu era decât un om neîngrijit, probabil nebărbierit de zile în şir, murdar, singur şi înfometat. Cum ajunsese acolo? Din ce altă gură de tunel sosise în faţa lor?
– E clar că există o ieşire, o altă ieşire, spuse Andy.
– Arthur….my name is Arthur…
Fiinţa care înfuleca de zor în faţa lor tocmai se prezentase. Apoi luă bidonul cu apă şi în acel moment cu toţii rămaseră uimiţi de gestul bărbatului. Acesta îl dusese la gură şi bău cu cea mai cumplită sete numai două guri de apă. Ai fi spus că a înghiţit doar două picături puţin mai mari. Dumnezeule, cât era de conştient.
– Ai văzut? Întrebă Oana privindu-l pe Andy. Apoi se întoarse şi spre ceilalţi.
– Aţi văzut, măi? Repetă ea.
– Da, Oana, am văzut. Omul nu e unul simplu. Mai mult, nu pare deloc neobişnuit cu astfel de situaţii. Ai spune că e un misionar sau mai bine zis cercetător adevărat, răspunse Mihnea.
Nici nu bănuia cât de bine nimerise cu această afirmaţie. Dar nu mai apucă să continue. Pământul începu să se mişte tot mai puternic. Englezul se întoarse spre ei şi punându-şi un deget în dreptul buzelor rosti:
– Silence, please.
Bucăţi de rocă începură să cadă din toate părţile şi abia reuşeau să se ferească. Ba chiar se desprinse una foarte mare care se rostogoli direct în urma lor, blocând definitiv şi pentru totdeauna drumul înapoi. Se auzi un clipocit bizar şi în curând văgăuna se umplu de aburi.
– Doamne, suntem într-un vulcan?
– Nu, Dia, nu suntem într-un vulcan. Tocmai ne-a dăruit pământul o a doua viaţă.
– Ce vrei să spui?
Cutremurul se oprise. Dar nu întotdeauna natura ne pune faţă în faţă cu câte o catastrofă naturală. De astă dată adâncurile se ruseseră cum se spune şi dăduse la iveală un izvor subteran de care aveau atâta nevoie.
– Feriţi picioarele, feriţi picioarele, le strigă dintr-o dată englezul uluindu-i din nou: rostise aceste cuvinte într-o română perfectă. Apa era fierbinte dar se răci iute. Poate că pentru prima oară ar fi putut spune că pe lângă ei, se scurgea ca o clăuză a destinului Apa Vieţii.
– Într-adevăr, Dumnezeu există, murmură Dia îngândurată.
– Mai aveai vreo îndoială? O întrebă Camelia?
– Voi rămâneţi cu Dumnezeii voştri, eu mă duc să strâng aurul la loc, spuse şi Oana parcă ţinând cu tot dinadinsul să arate că şi în situaţii extreme ea o tipă practică.
Arthur se căută la brâu şi scoase la iveală o hartă. Era harta Valahiei. După care mai privi un obiect, ascuns într-un buzunar. Era o busolă neobişnuită, cu mai multe ace.
– Ce e aia frate? Întrebă curioasa Oana. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva.
– E un cunoscător, prieteni, spuse Mihnea. Avem aici un tip pe cinste: sigur e om de ştiinţă ori cercetător.
– Dormiţi…odihniţi-vă…le spuse Arthur. Întotdeauna îmi revin repede. A…şi să nu uit…adăugă el lăsându-i muţi de mirare pe ceilalţi: ne aflăm exact sub ceea ce voi numiţi Târgovişte. Pare ciudat, mai spuse el, însă nu văd cum am putea ajunge iar la suprafaţă.
– Ştiţi ceva? Întrebă Andy. Parcă ne-am afla cu toţii într-o altă dimensiune, în lumea noastră.
Dia îl privi cu atenţie. Sosise de la malul mării ca să vadă o mănăstire, Dumnezeu să-i asculte rugăminţile şi să se întâmple ceea ce îşi dorea de atâţia ani. Minunatul ansamblu din Nucet părea un rai al credincioşilor dar până în urmă cu mai multe zile nimeni nu bănuise că exact de acolo, începea o altă lume, în tunelul până atunci doar bănuit în inchipuirile şi legendele bătrânilor. Dar îi plăcea și ei cumva această lume. Nu o vedea și nu o vedea nimeni. Nu mai existau răutățile și invidiile de la suprafață. Nu mai exista minciună și ură. Nu mai exista nesiguranța așteptărilor și dezamăgirea împlinirilor. Totul părea nou și acum își dorea să se mai nască aievea o dată ca să poată începe o altă viață. Dia isi stranse constiinta ultimelor ganduri si deveni mai ravasita ca niciodata. În acel moment se auzi un nou vacarm îngrozitor. Dar fata nu mai auzea demult nimic. Nici măcar pe ea. Își scrise în minte ultimele cuvinte și rosti deodată:
– Ce ar fi să nu mai plecăm de aici?
Răspunsul veni iute, ca un ecou al chemării:
– Ce ar fi să nu mai plecăm NICIODATĂ?”

Ati citit un fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR, de Adrian Melicovici, aflat in lucru. textul este sub incidenta drepturilor de autor, ale autorului si Editurii Bibliotheca.

%d blogeri au apreciat asta: