A apărut SECRETUL URIAȘULUI 160, noul meu roman

5_Prohibition_Disposal(9)

Bine v-am regăsit, dragii mei cititori. Absentez de pe blogul meu mai mult pentru că iată, în această postare, vă voi anunța ceva care pe mine mă determină să fiu mulțumit. După o muncă de imaginație amplă dar și  de documentare, mi-a apărut aici, în Italia unde locuiesc, a șaptea mea carte din 6 titluri pe care le-am publicat până acum. În câteva ore urmează să ajungă o parte din cărți și la mine. Se numește SECRETUL URIAȘULUI 160 și așa cum v-am obișnuit pe cei care deja mă cunoașteți, povestea noului meu roman este inspirată dintr-un fapt real. Câteva dintre personaje, în fapt eroii principali ai cărții, sunt la fel de reali: Miron Kinley, Costică Lupa, Graddy Chupp. Noua mea apariție editorială a apărut prin bunăvoința atât financiară cât și ca interes, prin editura italiană Espressioni di Marca Aperta. Citește în continuare „A apărut SECRETUL URIAȘULUI 160, noul meu roman”

Cum am scris a 5-a carte, e bine de aflat că mi-am riscat sănătatea

 

1465028_550727508353794_577138462_n

Pentru mine, scrierea celei de a cincea cărți a însemnat sacrificiu, determinare și puțină izbândă. Toate personajele sunt reale, cum aproape toate sunt și astăzi în relații foarte frumoase, ne sunăm, socializăm, vorbim, ne știm. Pe aproape toți îi regăsiți atât în carte cât și în listele mele de prieteni de pe Facebook. Bineînțeles, faptele, întâmplările, sunt de asemenea reale. Ați ghicit, vorbesc despre romanul document PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR tradus și în varianta italiană,  ERRANTE SUL CAMMINO DEI SOGNI.  Mă mândresc totuși că în aproape o sută de orașe italiene dar și în câteva din țară sau Europa, ba chiar și Canada, cartea a fost solicitată și citită.

Pe genunchi am scris-o uneori…de la fața locului, uneori în momente dramatice, alteori în scurtele pauze. Am mers și pe întuneric, prin locuri periculoase, ba chiar le-am fotografiat, tot ca mărturie a incursiunii mele.  Sunt MII… Regăsiți în ea ( în carte, n.a ) descărcare comentariile, afirmațiile și susținerea conaționalilor. Sunt personaje reale români simpli, jurnaliști, scriitori, vreo 3 primari ori români ori italieni, ambasadori, consuli.

Este adevărat că nu e o capodoperă literară, nu se compară cu ce am scris sau cu ce scriu în aceste momente. Este o povestire simplă unde tu, cititorule, dacă ești interesat și știi să citești dincolo de rânduri, mă vei înțelege.

Să scrii o carte în timpul unei expediții pe jos de peste 2000 de kilometri sau după, nu e lucru simplu. Te încearcă într-una emoțiile, amintirile, imaginile, totul e inserat în psihic căci într-o aventură a vieții se naște o poveste de neuitat măcar pentru cel care a trăit-o.

În carte mi-am spus pe șleau mulțumirile și nemulțumirile, mi-am lăudat românii în gura mare pe parcursul a patru țări, mi-am amintit și am creat clipe unice. Am redat simplu, tot ce s-a întâmplat în expediția Speranța Unui Vis prin care am mers pe jos la Roma în 2012. A fost ceva oficial, într-un proiect intercultural care continuă și astăzi. De aceea am făcut expediția asta, ca să mă dau mare cu orașul meu, cu românii mei și ca să văd cum se chinuie sau se realizează cei din Diaspora, să văr eu la fața locului realitatea.

La un moment dat m-am simțit abandonat, de autorități, de lume, de mulți…dar solidaritatea românească m-a făcut să visez cu încredere din nou că voi izbuti.

Să vă mai spun în ce condiții am scris cartea: în condițiile unui om care nu e sportiv de performanță, nici măcar globe trotter. În condițiile în care am avut de câteva ori în tinerețe probleme cu ficatul, accidente vasculare, probleme cu ulcerul, paralizii faciale periferice, etc etc.

Cam în condițiile astea am scris cartea, ca să nu mai vorbesc de doi-trei proști ai momentelor, evident de la Târgoviște ( jurnaliști la apelul bocancilor de partid :D, doar doi, sau trei ) ,  care au spus fără să verifice la fața locului numai minciuni, numai să mă dea înapoi. Dar să vină să mă verifice ce fac, cum sunt, să mă vadă cum merg cu steagul tricolor mândru nu au venit. Pentru că aceia nu reprezintă presa ci aflarea-n treabă a unor șmenari care nu au făcut nimic în viața lor. Și nu mă refer la Columna TV, Gazeta Dâmboviței, Incomod- media, E-Târgoviște.ro, etc care au mediatizat din greu pas pas expediția.

Am scris această carte fotografiind în timpul mersului locurile prin care am trecut pe jos, într-un album unicat, de mii și mii de fotografii, mărturii audio-video.

Adevărata glorie am obținut-o atunci când m-am învins pe mine însumi, depășindu-mi limitele.

Am reușit. Am reușit să duc mesajul Speranței Unui Vis în sute de locuri, în jurnale, fie și regionale, italiene, la câteva televiziuni dar mai ales în inima românilor. Am făcut ca numele Târgoviștei să fie rostit în multe locuri, am transmis mesajul de salut al autorităților, chiar dacă cele județene au ignorat demersul meu.

Nu mai contează, ideea e că am câștigat o bătălie cu mine însumi. Pot orice. Putem fiecare din noi orice, oricând.

Și da, până la urmă sună nu doar potrivit dar și frumos, real, pentru mine măcar, titlul cărții: PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR.  Un pribeag fericit, care vă salută pe toți.

Citeşte şi  A APĂRUT SECRETUL URIAŞULUI 160,  NOUL MEU ROMAN

P.S. CINE DOREȘTE ROMANUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ, DIN ROMÂNIA, POATE CONTACTA PRIN EMAL  Editura Bibliotheca, la mail biblioth@gmail.com. CINE LOCUIEȘTE ÎN ITALIA, UNDE LOCUIESC ȘI EU, O POATE GĂSI DIRECT LA MINE, I-O DAU ( TRIMIT ) CU AUTOGRAFUL MEU,  sau contact aici pe pagina mea de pe FB, ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL.

FILM DE VĂZUT ÎN LINIȘTE DE CĂTRE CONSILIERII JUDEȚENI CĂRORA LE TRANSMIT GÂNDURILE MELE BUNE:

 

8741_373223306104216_1595111227_n549153_365019776924569_1145311809_nDSCF2940261455_373231769436703_1125477802_n543699_408982259194987_1478284744_n945097_455351031224776_1859190602_n

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 




Plouă cu rouă

images

Te invit să citești noul meu poem aici și să îmi devii fan și pe ADRIAN MELICOVICI scriitor-BLOG DE SUFLET

BINE AI VENIT!

PLOUĂ CU ROUĂ

Ai simțit vreodată

ce frumos plouă

când pășești pe drumul viselor,

iar peste tine, aievea,

curg dinspre cerurile gândurilor tale,

stropii de rouă?

Ai zâmbit spre depărtările

unde alergi desculță,

prin iarba despicată de tălpile neobosite,

curioase… și de viață mereu, ademenite?

Ți-ai luat haină nouă,

pentru fericirea ta,

îți spun eu,

Te-acoperi cu veșmântul de sub nori,

acoperământ în mii de culori…

Un curcubeu!

Câte trăiri,

și-ademeniri,

și regăsiri,

te-așteaptă la ceasul care a sosit,

la ceasul care va sosi,

totul e umed peste frumosul pământ,

în prospețimea evoluției tale,

Nu te grăbi! Calcă ușor printre

și nu peste petale…

Ridică-ți privirea spre tine din tine,

Ascultă ploaia..

...ascultă lacrimile care-ți zâmbesc,

a existență.

Așa-i că ți-e bine?

Repetă-ți mereu: TRĂIESC! TRĂIESC!

Ce se-aude, așa, deodată,

în inima ta, rostind Mă tem!” ?

Cine tot cântă de pretutindeni,

tu, cu veșmântul nuanțelor,

tu, cu pașii rostogoliți peste spini,

ascunși între firele ierbii mai verzi ca niciodată?

Da, tu cânți. Iubești tot ce cade peste tine,

vrei să te uzi, arunci umbrela,

nu te mai temi,

dansezi cu mâinile întinse,

te învârți în dansuri,

pe câmpuri-șoapte necuprinse…

Hai, răspunde-ne și nouă,

nu-i așa că îți place,

să te plouă cu rouă?

autor Adrian Melicovici

DREPTURILE REZERVATE @2015

12 decembrie 2012, ziua când am renăscut

16121_377367795689767_1667587313_n ” Dumnezeule, ce-am făcut? AM REUŞIT! AM REUŞIT! AM REUŞIT! Înţelegeţi că am reuşit să parcug jumătate de Europă pe jos? Să ridice mâna sus cine a crezut cu tărie în momentul plecării mele că o să ajung cu bine până la capăt. E fantastic să vezi că poţi omule, plângi fără jenă când bucuria reuşitei te apasă, descarcă-te, arată tuturor că eşti în stare să faci tot ce îţi doreşti. Fii copilul din tine şi al timpului, învaţă alfabetul fericiri! Ah, ce uşor e bagajul acum, nu îl mai simt, nici durerile nu mai există, s-a vindecat neîncrederea şi uite că totul e posibil! Să crezi mereu în steaua ta cititorule, oricine ai fi, să crezi în visele tale, aleargă spre tine prin tot ce faci, sigur vei fi şi tu acolo la linia de sosire. Alungă din sufletul tău tristeţea tinereţii pentru împlinirea propriului tău timp! Eşti OM dar speranţa păstrată e nemurire. Doreşte-ţi cu ardoare orice şi nu renunţa la nimic din ce te mulţumeşte, luptă până la capăt. Eu, aşa am făcut.

Dar staţi aşa să imortalizăm momentul…momentul unicat al vieţii mele, momentul când câţiva români, de suflet, se aflau deja adunaţi la grandiosul edificiu al împăratului Traian. Columna se înălţa spre cer acolo de aproape două mii de ani. Istoria era în faţa mea. Cineva îmi făcea cu mâna. Ah, au mai rămas doar câteva zeci de metri..ba nu…mai puţini…da, zece…şi gata…pe nişte scări de piatră, Ovidiu Burduşă, patronul hotelului In Spagna şi totodată gazda mea, venise special să mă întâmpine. (…)

Cu ochelarii de soare aşezaţi cu grijă la ochi, cumpăraţi din ce ştiu chiar în ziua aceea, mă privea o femeie frumoasă, obosită vizibil din cauza lungului drum parcurs cu trenul de mare viteză din Conegliano, nordul Italiei…era draga mea Cati… Am zâmbit…apoi, cu steagurile desfăşurate şi braţele larg deschise am stat să mi se facă o primă poză…(…) Poate peste nu ştiu câte zeci de ani, sau mai mult, după ce nu voi mai fi, cineva îşi va aminti de ” Speranţa Unui Vis”. Eu sunt un simplu muritor…dar speranţa despre care v-am tot vorbit, a rămas întreagă. (…) Gata, mă 0presc…caut ceva pe aici…oops, am o rugăminte la voi…are cineva o ţigară? Ah, da, face rău tutunul, uitasem. Şi ce ciudat, nu mai am lacrimi…am rămas doar un surâs din tot ce eram şi zău că nu vă mint. E 12 decembrie 2012, sunt în centrul capitalei italiene şi aud un glas de copil, aievea, în gând. E fata mea. ” Tati, când vii acasă? „

Dap…aşa se termină romanul meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, scris acum un an şi în vremea expediţiei până la Roma. Se împlinesc astăzi, 12 decembrie, fix doi ani de la acel moment, al sosirii tocmai descris în fragmentul mai sus. Acum locuiesc în Italia şi cartea este deja citită în peste 80 de localităţi italiene dar şi în Anglia, Spania, Olanda, Franţa, Austria şi mai nou, Canada. Trebuia să amintesc ce a fost atunci, azi. Tocmai am făcut-o. La bună vedere. Adi. 16510_4764025612716_843911605_n

De neuitat, pe 2 decembrie 2012 ” pribeag pe drumul viselor” în Arezzo

1044791_471694329590446_18338344_n Nu prea e loc de uitat, anumite zile, în perioada octombrie-decembrie 2012 în viaţa mea. Cu riscul să plictisesc cititorii, revin la expediţia SPERANŢA UNUI VIS prin care am mers până la Roma, pe jos din România. A piedi, cum spun italieni. 2 decembrie este o zi de asemenea specială. Este ziua când am ajuns la Arezzo, venind de undeva dinspre Florenţa- Carbonille. Este ziua când după ce am cunoscut o persoană deosebită, cu o seară în urmă, am nimerit între lacrimi şi bucurie, între suflete şi inimi tresăltând ca un freamăt de dor faţă de ce era în urma mea şi bucurie faţă de ce întâlnisem. Cu o seară în urmă, în zona Carbonille, prins de ploaie, am tras la o pensiune unde patroana unui bar alăturat mi-a spus că e un magazinaş al unor românce alături. Vă daţi seama cum m-am simţit. Eu m-am dus acolo…fata vorbea numai în italiană deşi eu m-am adresat direct româneşte…apoi când i-au plecat clienţii m-a ascultat. Era normal să aibă puţină suspiciune, văzând un individ obosit, hăituit dar fericit că o aude şi o întâlneşte deşi nu o cunoştea. O chema Gabriela Năstase. Avea o bonetă pe cap şi în câteva minute a înţeles povestea mea. I-am pus filmuleţul sugestiv pe laptop şi a înţeles. A înţeles că omul din faţa ei nu e un pierde vară ci un scriitor român care vine din ţara lui pe jos cu steagurile la vedere ale României şi Italiei, pe braţe. A înţeles că acest om simplu e de la Târgovişte şi mai apoi a înţeles să fie un SUFLET  şi de o ospitalitate neaşteptat de frumoasă. Mi-a dat să mănânc carne, în ditamai tava şi credeţi-mă că nu am făcut economie. Nu m-a lăsat până nu am mâncat tot. Apoi mi-a întins 30 de euro. ” Să fie şi de la mine să te ajute puţin”, mi-a spus. Mai mult, a venit şi Lucia sora ei, cu iubitul şi am făcut poze. Aparatul s-a stricat şi fotografiile s-au rătăcit în memoria pierdută a laptopului. La plecare, mi-a făcut câteva sandvişuri mari, imense şi a luat de pe raft tot ce credea că mă poate ajuta, portocale, apă minerală, suc. Nu o mai interesa că mi le oferă şi îşi face puţină pagubă. Eram impresionat şi abia acum află, citind aceste cuvinte, scrise aici şi acum, că a doua zi dimineaţa am plecat prin ploaie cu ochii umezi, gândindu-mă la ea şi la bunătatea ei şi rugându-mă la Dumnezeu să îi fie bine ei şi surorii şi tuturor celor dragi ei…. Trăgeam de rucsacul pe roţi, cumpărat de Corina din Bologna cu sete şi drumul era lung…zeci de kilometri până la Arezzo…Arezzo era un ocol…expediţia devia din drumul drept la insistenţele lui Eliana…Eliana se certase cumva cu Mihaela Grădinaru pe Facebook dar nu mai contează motivele. Mihaela Grădinaru după ce a citit cartea mea şi-a cerut scuze de la Eliana la ea pe profil…oamenii ştiau şi ştiu să fie frumoşi atunci când vor… Şi da, a dat la un moment dat soarele… ceva mă atrăgea spre Arezzo…nu ştiam ce…nu mai conta…rucsacul de acum tras pe rotile şi în spinare ca înainte se tocise într-o parte….era mai greu…mergeam, plângeam şi zâmbeam…eram în drum spre o comunitate de români…spre un loc necunoscut… Şi a început o furtună…m-a făcut ciuciulete cum se spune…nici ploaia nu mai reuşea să mă dea înapoi…era decembrie şi fulgera…Eliana din Arezzo m-a sunat…un şofer care-i promisese că vine cu ea spre mine să mă ducă la o festa se răzgândise…apoi a apărut alt şofer…iertare să îmi fie nu mai îmi amintesc numele…era un om de treabă….în apropiere de Arezzo a dat soarele iar…şi iar…şi într-un târziu, a apărut Eliana…ha, nu mai eram obosit…nu mai eram ud deşi apa curgea de pe mâneci…i-am zis îmbrăţişând-o şi văzând-o prima oară: – De ce n-ai spus soro că eşti aşa frumoasă? :)) Şi de atunci a rămas sora mea. M-a dus la o festa. Era de fapt sărbătoarea de Ziua Naţională sărbătorită cu întârziere de 24 de ore, era o duminică…acolo chipuri noi…doamne elegante….oameni necunoscuţi şi eu rupt de foame de la drum…de poftă…în faţă era un ecran mare pe care proiectau filme…imagini…dar în spate de tot…ditamai tăvile cu bunătăţi….la vedere…aşa că nu m-am abţinut şi m-am repezit să iau ceva: – Vă rog să aşteptaţi până după ce se termină, mi-a zis o doamnă blondă privindu-mă cu reproş. Mai târziu am aflat că o cheamă Doina Bălan şi aşa a aflat şi ea că eu eram românul care vine pe jos din ţara lui ca să cunoască străinătatea, ca să se dea mare cu steagul ţării lui…ca să le vorbească de Târgovişte. O doamnă tare vorbăreaţă şi cu dialog politic prezenta şi arăta ce şi cum. Se cântase imnul României. O pianistă mică din zonă urma să concerteze. Era Denisa Curtaşu. Pe doamna cu aere de politician am aflat că o cheamă Aurelia Ceoromila. Dar aerele erau  un paravan de fapt. A fost foarte primitoare cu mine, tare amabilă şi a fost de acord să îmi dea cuvântul ca să mă prezint la microfon dar să şi proiecteze filmuleţul cu imagini din expediţia mea. Şi am vorbit…cu lacrimi în ochi, plin de emoţie, am început să citesc mesajele păstrate pe mobil de la românii care îmi fuseseră alături…aşa s-au auzit la microfon numele lui Iancu Samson, Corina Dumitrescu, Mihaela Grădinaru şi alţii….şi oamenii au aplaudat…şi au înţeles… Mi-am făcut poze cu ei…şi-au făcut poze cu mine….o doamnă tot blondă, invita la un revelion la hotelul ei…o chema Violeta Hristu…o fiinţă tot dragă…apoi Jojo, Viorel Moldovan şi un copil mic cu ochelari dar drăgălaş au venit alături de mine…apoi Andra, copilul era al unei alte doamne, cu D  mare, Nicoleta Simion…apoi un tip solid, mamă ce m-am speriat când i-am văzut privirea prima oară…credeam că mă ia pe sus şi mă aruncă de la etaj…când colo ce să vezi…era super sensibilul Giuseppe..al Elianei..italianul de care mi-e dor şi după ce mă întorc cu spatele la el…şi nu pot să o uit nici pe Mihaela Asavei…braşoveancă super…din ce îmi amintesc… Şi a doua zi, după toate astea, Aurelia mă ducea la primarul Fanfani, vorbea tot italiană când traducea româneşte, dar haios şi amintiri uite că rămase frumoase…apoi un suflet superb…Lidia Fichiosi… care mi-a cumpărat un cărucior să pun rucsacul în el să mă deplasez mai uşor…spre Roma…mi-a scris un bileţel şi eu l-am păstrat….toţi aceşti oameni au semnat în Caietul Speranţei, au scris în el…am semnăturile lor… Mai sunt şi alte nume de amintit, de exemplu Titus…etc etc… unele nu realizează că mereu le-am pomenit…altele au înţeles să scrie frumos despre mine, să scrie frumos din talentul lor…Manuela Pană a fost prima româncă ce a scris despre  mine… mi-a citit Eliana de la distanţă mai târziu articolul ei…ea a venit de la Firenze….nu mai intru în amănunte…toţi cei de mai sus amintiţi şi nu doar ei au devenit personaje în cartea mea scrisă despre toate astea, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR… Pe 2 decembrie 2012, am cunoscut deci la Arezzo oameni printre oameni…stele care nu se sting…şi am scris repede, acest articol despre ce a fost atunci, aşa cum mă şi deplasam… VĂ MULŢUMESC MULTUMESC, DRAGILOR! Uite şi un post scriptum: toţi cei de mai sus, sunt personaje în romanul meu. Astăzi locuiesc în Italia şi deja am mai fost la ei o dată, au cumpărat toţi cartea mea, vorbesc cu majoritatea dintre ei şi nu uit nici măcar o zi să mă gândesc la acea zi şi la ei…deşi pare greu de crezut… UIte, mai jos fotografii cu semnăturile şi cuvintele câtorva dintre ei, fotografii ca şi coperta cărţii despre ce v-am povestit. 559752_373231972770016_134284160_nDSCF3745DSCF3748DSCF374612617_444949822221656_1277056829_n312740_444950155554956_1480006950_n537671_444949988888306_45117229_n999320_471687286257817_1780638684_n943762_450199628406583_305083083_n29566_373000852793128_415787824_n

23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940