RSS Feed

Tag Archives: soapte

Tacerea noptii e lina

Posted on

Privesc către cer şi-aleg,
Un altul de ganduri şi stele,
Aşa mă cunosc, reculeg,
Călătorind în astral printre ele.

Văd patimi şi văd dorinţi,
Chem aprig spre mine iubirea,
În vise şi simţuri fierbinţi,
Doar eu şi apoi regăsirea.

E întuneric şi noapte,
Dar bolta e înstelată,
Ascult sărutări, ascult şoapte,
Şi viaţa mi-e luminată.

Nu se aude nimic,
Doar cerul vorbeşte cu mine,
Cad şi din nou mă ridic,
Căci liniştea îmi face bine.

E cântecul inimii iar,
Ascult un refren drag, de suflet,
Să simţi, să doreşti e un dar,
Vibraţii şi vorbe în cuget.

Tăcerea nopţii e lină,
Şi cântă odată cu mine,
În foc de chemări şi lumină,
Sclipiri de chemări către tine.

Suntem aici, amândoi,
Privind îndelung către noapte,
Iar ochii îi ţinem închişi,
Prin sărutări şi prin şoapte.

Acum ne-aşezăm împreună,
La masa cuvintelor mute,
Şi hrana din suflet e bună,
Căci ne iubim pe tăcute.

Nimeni nu e ca noi,
Doar cerul se află mai sus,
Văd chipuri în stele şi voi,
Vedeţi ce-i tăcut şi nespus.

Aşa cugetau inimi calde
Strângând alt buchet de sclipiri
Petale schimbate-n smaralde
Şi clipe de vis în trăiri.

Tăcerea nopţii e lină,
Şi dacă vrei, poţi s-asculţi,
Privind către forţa divină
Noi doi şi poate mai multi!

Autor versuri ADRIAN MELICOVICI
Atentie, poezia este sub incidenta drepturilor de autor şi parte din viitorul meu volum de versuri, COLŢ DE CER.

Reclame

„Nu imi mai place viata”

Aş vrea să scriu acum pentru cineva anume, nu spun cine, nu ar fi deloc frumos, oricum, persoană importantă, cel puţin pentru mine. 🙂

Acum peste un secol un mare romancier american, pe numele său, Jack London, scria o nuvelă, rămasă celebră în arc peste timp până astăzi. Se numea DRAGOSTE DE VIAŢĂ. Nu are nicio legătură subiectul acelei capodopere sau poate are prin simplul fapt că un om se lupta pentru propria existenţă în paralel cu un lup bolnav. O să sustrag deci numai titlul, care sună destul de bine, nu-i aşa?
Pentru început o să vă spun o poveste, poate reală, poate imaginară…
A fost odată o prinţesă tare frumoasă şi mândră. Avea abia 18 ani abia împliniţi. Şi a dorit să fie la casa ei. Şi a fost nuntă cum rareori poate că s-a mai întâmplat. Fata era o mireasă superbă şi gândea la viaţa ce va fi de acum, când aparţinea cuiva, cu sufletul şi inima. Dar…el era departe de aspiraţiile ei, simple şi cu atât mai frumoase. Sensibilitatea tinereţii s-a izbit de absenţa tandreţii şi a unor clipe pe care orice femeie frumoasă fizic şi sufleteşte cum era ea ar fi trebuit să le aibă în seri romantice, fără de număr şi ca urmare, fără de sfârşit. Timpul nu iartă şi peste câţiva ani, destinele lor s-au separat. A rămas doar un copil splendid din fosta căsnicie alături de mămica ei şi astăzi, din fericire şi spre lauda tinerei femei, zâmbeşte şi este fericit. Aceasta este povestea. E simplă, nu-i aşa? Şi poate că nu aduce nimic nou, celor care citesc aceste rânduri.

Să vă mai spun o poveste.
Este a unei femei superbe, o luptătoare încăpânată cu timpul şi cu viaţa. S-a devotat idealului de a-şi câştiga existenţa singurică, departe de răutatea unei lumi tot mai reci. Între zilele care trec în viaţa ei, nu există decât nopţile când trebuie să se odihnească ca să aibă forţa de a păşi pe drumul ales, mai departe. Ştiţi ce zâmbet frumos are? Eu ştiu, sâc!!! 🙂 Ştiţi câtă energie emană din această fiinţă formidabilă? Acum, pot intui şi asta. Trăieşte pentru cei din jur, pentru copilul ei, pentru familie şi pentru a izbuti acolo unde multe alte femei, dau greş. Nu e o comodă. Practic, munceşte şi când se odihneşte. Nu are timp de prietenii apropiate. Nu mai are timp. Sau poate nu mai vrea să aibă. Privind acei ochi frumoşi, cu atenţie, orice cititor de suflete poate descoperi ceva minunat, dar ascuns cu mare străşnicie. Dar…nu-i mai place viaţa…şi aici se termină şi a doua mea poveste.

Poate că nimeni nu a fost în stare să aibă răbdare cu această fată minunată, încă foarte tânără. Poate că în serile când ar fi trebuit să cunoască mângâierile şi atingerile sincere, pline de romantism şi dorinţă a celui care ar fi pretins că o place, ea a primit doar coşmarul unor vicisitudini poate existente în vieţile oricui, la un moment dat. Poate că această fată nu a primit câte buchete de flori ar fi meritat. Poate că această fiinţă s-a ascuns în ea însăşi, văzându-şi „bătrâneţea” prematur într-o TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. Poate că nimeni nu a ştiut să-i înţeleagă momentele mai delicate, frământările, toanele chiar. Poate că fata se priveşte în oglindă doar ca să arate bine, dar nu să vadă şi cât e de frumoasă şi mai ales cât de mult o iubeşte viaţa pe ea. Poate că s-a închis în ea însăşi pentru că aşa a obligat-o timpul de până acum, aşa cum poate toţi ne-am închis la un moment dat. Mi-o imaginez plângând mai mult în sufletul ei ca să poată arăta un chip împietrit la o altă poveste de dragoste, a ei, în care să fie din nou parte. Mi-o imaginez râzând şi atunci ştiu că atunci când spune că nu-i place viaţa, se minte singură, aşa cum toţi ne putem minţi într-o anume privinţă la un moment dat. Mi-o imaginez seara, când rămâne cu ea însăşi şi încearcă fără să arate că doreşte să se regăsească. Sunt sigur că-i lipseşte o îmbrăţişare sinceră. Sunt sigur că i-a lipsit pasiunea altui suflet pentru tot ce e ea ca femeie şi ca om. Sunt sigur că dincolo de nedorinţele ei, se află fraza ” încă mai sper”. Atâta doar că nu mai are curaj. O cred. Cine şi când a răsfăţat-o cu dragoste ultima oară, cine şi când cineva a dorit să facă totul pentru ea, ca să-i arate dragostea pe care i-o poartă? Cine şi când a înţeles-o când a dorit linişte şi cine a ştiut să o întrebe măcar cu gândul: ” tu, ce doreşti, ca să fii fericită ca să fim fericiţi în doi?”.

Căci regulile nescrise ale existenţei ne spun clar că în singurătate nu poţi fi niciodată fericit. Doar te retragi din faţa prefăcătoriei, a instinctelor animale, a celor care doar te dezbracă din priviri fără să-ţi atingă inima măcar trecător cu şoaptele pe care nu le-ai auzit niciodată în frumuseţea nopţilor tale şi poate doar în visele de fată.

Aici vorbesc despre o fiinţă tânără, ba chiar mai tânără o dată cu trecerea timpului. Toţi putem cădea pradă cuvintelor de genul ” nu îmi mai place viaţa”…dar… trebuie să ridicăm fruntea sus şi să învăţăm să fim copii uneori, să acceptăm că undeva, pe cerul neprevăzutului, cineva, ne place şi chiar încearcă să ne înţeleagă. Trebuie să fim mereu tineri, în sufletele noastre şi să ne aducem aminte de noi,nu numai de cei din jur.

Iar poate că unul dintre lucrurile cele mai importante este acela când cel care pretinde că ne doreşte, ca om şi ca suflet, este fericit şi pentru ceea ce ne dorim şi mai ales când ni se împlineşte. Viaţa e frumoasă, vă spun. Dragostea e frumoasă. Când se strâng două mâini şi se adună două suflete ca să poată respira natura primăverii care se apropie, ca să poate petrece momente de simplă plimbare pe aleile parcului, când cineva doreşte să te aştepte seara cu inima deschisă acasă, să-i povesteşti despre problemele tale sau să-i spui ce s-a mai întâmplat peste zi, apoi să primeşti, cum ar merita şi această fiinţă, un sărut sincer de noapte bună sau de bună dimineaţa, atunci, NIMENI nu are dreptul să spună că nu-i mai place viaţa. Chiar dacă toate acestea întârzie, acolo sus, există cineva care veghează să existe măcar o fărâmă de fericire în viaţa cuiva. Şi de aceea sunt sigur, că pentru cea de care am vorbit mai sus, speranţele se înmulţesc şi clipa când va iubi din nou viaţa este mai aproape ca oricând. Aştept comentariile voastre şi nu neapărat pentru mine. Vă mulţumesc.

%d blogeri au apreciat asta: