RSS Feed

Tag Archives: soare

Ca-n orice relație care se respectă

Posted on

 

Reguli-simple-pentru-o-relatie-de-durata

Relațiile sunt de mai multe feluri. O iau ca la școală: Relații de prietenie, de colegialitate, diplomatice, de rudenie zic și hai că ajungem la chestiunea din începuturi dată ca să fie prea mereu greu încercată, dragostea. Read the rest of this entry

Un cer pentru doi…

Posted on

Undeva, cândva, cineva, spunea:
„Să crezi mereu în steaua ta,
să crezi în fericire,
şi al tău vis va exista,
acum şi-n nemurire,

Din al tău suflet să alungi, tristeţea tinereţii,
de vrei departe să ajungi
şi-n frumuseţea vieţii.”

am încheiat citatul. ( fragment din poezia ŞI CAUTĂ FERICIREA- vol. de versuri COLŢ DE CER, autor subsemnatul adică eu adică Adrian M 🙂 )

Fiecare fiinţă de pe acest pământ are câte o stea pe cerul dorinţelor şi nu, nu sunt stele căzătoare care se pierd în „nicăieri”. Dimpotrivă, ele cad uşor în cele mai neaşteptate momente şi le prindem fără să ne dăm seama în acel colţ de inimă rămas cu de la Dumnezeu putere liber pentru cine nu va mai fi şi cine nici nu a mai fost. Suntem în mileniul progresului şi al tehnologiei online, un avantaj pentru omenire dar deseori un dezavantaj pentru chemările dinlăuntrul sufletelor noastre. Nu mai există noţiunea de „fericire în doi” sau aceea de ” suflete pereche”. Globalizarea e ca un cancer al vremurilor de foarte multe ori şi să sperăm că într-o bună zi, fericirea nu va fi şi ea virată pe vreun card bancar. Căci împlinirea din noi înşine nu se percepe ca o dobândă ci mai degrabă ca o lege a compensaţiei pentru vremuri din viitor pe care nimeni de pe lumea asta încă nu le-a pierdut.

Mnoa, am încercat să vă spun că uităm de noi şi ne plafonăm deseori în ” boli lungi” cu ” moarte sigură”. C-aşa e-n viaţă, speranţa moare ultima…ete’ că unora ne moare până şi speranţa şi credem noi în mod greşit că a murit prima…dar nu-i aşa. E suficient să vezi dincolo de un chip drag, dincolo de ochii paradis si înţelegi după ani şi ani că până la coadă, tot nu ştii „matematică”: adică socotelile sunt răsturnate de un calcul divin, neconsemnat în niciun manual pământean ci doar în ” vederile” unui Dumnezeu minunat, care ne-a creat pe toţi cu un scop în urmă cu nici noi nu ştim cât…

Dicţionarul vieţii are cuvinte şi expresii pentru mulţi tabu dar incitante: relaţii, iubire, dragoste, dorinţă, împlinire, etc… Şi tocmai când zicem că ni le-am scos din dicţionar, vine o zi când îţi bate destinul pe umăr şi te-ntreabă: băi, ai uitat cam repede de mine… 🙂 Aşa o fi…aşa şi este…ştiu asta, pentru că de vreo două zile pe cerul MEU soarele zâmbeşte cam cum vedeţi în chestia de alături… 🙂

Dar nu vreau să fie doar cerul meu. Ca să priveşti stelele, ca să trăieşti apusuri nesfârşite de soare şi ca să îţi spui ultimele şoapte din inimă sub banalul dar atât de fredonatul clar de lună, trebuie să fie neapărat DOI. Un cer pentru doi…În dimineţi răcoroase de vară ai vrea să îţi iei iubita de mână şi să păşeşti cu sufletul plin de bucurie prin roua firului de iarbă, printre mii de flori, care până la urmă zâmbesc şi ele la rândul lor în faţa adevăratei flori, cea care răsare aşa, ca din pământ într-o viaţă de om şi mai apoi te determină să îţi pui întrebări la care desigur, nu prea găseşti răspunsuri însă unul tot îl primeşti de la propriu-ţi cuget:
este răspunsul primit atunci când îţi întrebi sufletul o chestie şi tu nu mai ştii să rosteşti vreun cuvânt dar auzi aşa, aievea: ” e o floare rară omule, ce mai aştepţi? Culege-o fără să o rupi vreodată şi ai grijă să înflorească o viaţă dacă se poate”.

Şi atunci vine şi revelaţia: vrei să iei acea floare lângă tine, cât mai repede, să o ţii strâns în braţe şi să-i spui dacă aşa simţi: BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA! O da, drumul e lung până departe dar până la urmă mă gândesc că dacă ştii să ceri din tine ceea ce îşi doreşte celălalt înainte de toate, poate că mai există o şansă ca o nouă pagină a vieţii să fie scrisă în existenţa ta. Căci această fată despre care vorbesc, a apărut ca o poveste dintr-o dată şi mai apoi s-a transformat într-un basm. Şi nu vreau să fie o simplă poveste, dacă se poate aş dori-o nemuritoare, ok?

Să vorbim doar puţin şi despre revelaţii…ele vin plăcut şi suprinzător atunci când înţelegem că aşa, într-o zi simplă, într-o amiază de vară toridă, doi ochi îţi apar în faţă în chip neaşteptat şi mai apoi, gândeşti în câteva secunde ce poate nu ai gândit toata viaţa ta de până atunci: că există totuşi fiinţe pe lumea aceasta, care se află la doar doi paşi de noi, care merită să fie iubite şi respectate şi care poate că ţi-au fost trimise în cale de acelaşi Dumnezeu, binevoitor. Îţi ştergi în acea clipă pe furiş o lacrimă, dar nu e un semn de slăbiciune ci de fericirea că ai mai aflat încă o dată că eşti om şi că poţi da acelei fete minunate tot ce ai mai frumos în tine, aşa cum nu ai avut ocazia vreodată. Este acea rezervă de bucurie a ceea ce simţi că în sfârşit, cineva ştie să primească cu inima ei ceea ce s-a aflat ascuns în inima ta, pentru acel moment şi pentru mai departe, alături şi împreună.

Între timp, acele ceasornicului par să se fi oprit: timpul nu e invincibil, pentru că măcar acum, el a stat în loc. Ştiţi, mulţi dintre noi poate că am oferit şi am fost dezamăgiţi de ceea ce am primit, poate că nu a fost prea comod să fii trup şi suflet alături de cineva şi să primeşti răspunsul timpului pierdut. Dar anii trec, ne maturizăm, începem să ştim a citi în cineva, în inima şi sufletul care ne cheamă, indiferent de vârstă şi de loc.

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Posted on


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: