LACRIMI DE VIATA PE OBRAJII BATRANILOR NOSTRI

Ştiaţi cât de frumoşi sunt bătrânii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.

Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.

un material/reportaj de Adi Melicovici

Salut! O sa murim?

” Salut! O să murim?

După ce îl îngrijise pe Cristi cum se pricepuse mai bine, bătrânul Lubomir se bucură pentru viaţa tânărului. Renăscuse o dată cu el. Acum temerarul bărbat, se pregătea să îşi ia la revedere de la binefăcătorul său. Sihastrul îl privi atent drept în ochi şi rosti:
– Da, ştiu. E timpul.
– Îţi multumesc din suflet pentru tot ce ai făcut ca să mă salvezi. Nu voi uita asta niciodată.
– Nu eu te-am salvat, tinere, ci Dumnezeu, asta nu trebuie să uiţi. El mi te-a scos în cale. Eu doar am fost ales ca să te întâlnesc şi să fac ceea ce trebuia făcut. Ştii, omenirea încă nu e pregătită pentru ce va fi.
– Cine oare poate să ştie ce va fi? întrebă Cristi gânditor.
– Noi, tinere. Noi, toţi oamenii acestui pământ. Am fost avertizaţi de atâtea ori. Cunoşti zicala ” nimic nu-i întâmplător”, nu-i aşa?
– Da, mulţi o folosesc.
– Dar nu toţi pot pricepe rostul ei, adăugă Lubomir. Uite, ia asta cu tine. E un mic dar de la mine.
Tânărul privi către mâna bătrânului care ascundea ceva în pumnul strâns. Îl desfăcu şi descoperi o piatră ciudată. Părea să fie un bolovan cules din comoara lucrurilor neînsemnate, peste care trecătorii poate că au călcat neatenţi.
– Te miră că îţi dăruiesc o piatră. Te miră încă toate aceste mărunţişuri care şi eu spun că luate fiecare în parte, ştiu şi cunosc mai multe decât orice muritor.
Luminată de soare, piatra de cuarţ strălucea cu putere, ca şi cum ar fi fost o misterioasă oglindă a trecutului, ieşită la iveală acolo, pe cărările munţilor. Tainele întâmplărilor de demult se adunaseră aievea într-un prezent perpetuu, ca o poveste a pământului, niciodată spusă până la capăt.
– Când te vei mai afla în clipă de cumpănă, să-ţi aminteşti tinere că bolovanul ăsta mereu va şti mai multe decât noi, zămisliţii unui Dumnezeu care ne ştie toate păcatele. Uite, bucata asta aparent neînsemnată, are un singur păcat: acela că de sute, poate mii de ani, ea a văzut totul. Ne-a văzut cum am încălcat poruncile, ne-a văzut cum am evoluat de-a lungul istoriei într-o inimaginabilă involuţie spirituală. Încă visăm comori ascultând poveştile timpului, încă vrem să fim bogaţi, să avem dacă se poate grămezi de aur, de bani, de lucruri, de case, de ce vrei tu. Nu am învăţat să fim toleranţi, să alungăm duşmănia dintre noi şi să facem din dragostea faţă de semeni ţelul nostru. Azi ai totul, da, îţi împlineşti orice dorinţă, crezi că eşti fericit şi totuşi, niciodată pământeanul nu încetează să îşi dorească şi mai mult. Niciodată nu suntem mulţumiţi, oricât de bine ne-ar fi. Şi mâine vine o ” hâţânătură” din asta care zguduie pământul şi poţi muri. Şi nimic nu iei cu tine. Măcar să rămână în urma ta învăţăturile de care uităm şi eu, şi tu, şi noi toţi. Poţi pica la pat şi când îţi numeri banii, averea, dacă o ai, descoperi că îţi lipseşte ceea ce toţi tratăm cu nepricepere şi orgoliu deloc necesar. Descoperi că dacă nu ai sănătate, nu ai de fapt nimic. Descoperi că dacă nu ştii să te bucuri de ploaie, de soare, de firul ierbii prin care poţi păşi când cauţi liniştea şi natura, de adierea vântului, de surâsul unui copil nevinovat şi câte şi mai câte, atunci iar nu ai înţeles nimic. Un suflet se naşte cu vederea palidă sau chiar orb, altul are un accident nedorit şi după ce bântuie patul spitalului, care crezi că e comoara pe care şi-o doreşte? Surzii şi muţii aud şi vorbesc mai bine decât mine sau decât tine. Vrem putere ca să-i dominăm pe ceilalţi, vrem bani mulţi ca să credem că putem cumpăra până şi inimile sau sufletele altora şi ne râdem de zborul păsării cerului care de fapt, ne domină pe toţi din înălţimi. Căci da, toate vieţuitoarele pământului au dreptul să fie mai fericite decât noi. Ele nu l-au mâniat niciodată pe Dumnezeu. Iar noi dacă avem sănătate, credem că doar ni se cuvine. A spus un poet de al vostru, Nichita Stănescu îl chema, ceva simplu, în două cuvinte: ” Salut, murim”! Aşa că ia piatra asta şi poart-o cu tine, pretutindeni. Iar când vei mai trece prin nedorită primejdie, adu-ţi aminte de ea. Nu piatra în sine te va proteja ci povestea ei, mult mai lungă decât a noastră. Aşa vei fi mai puternic. Îţi va spune o grămadă de lucruri şi te va povăţui fără să-i ceri sau să te întrebe vreodată ceva. Căci deşi tu eşti ţărâna din care te-ai născut şi unde te vei întoarce, piatra poate fi mereu aceeaşi dar tu nu poţi fi piatră. Mai seacă e viaţa ta fără sănătate şi fără de suflet bun decât piatra care nu are în ea niciun strop de apă.
Tânărul ascultă cu multă luare aminte ce spunea bătrânul şi rămase impresionat de ceea ce-i spusese. Întinse mâna şi luă bolovanul cu o grijă aparte. Apoi o strecură într-un buzunar, promiţându-şi să nu o piardă niciodată.
– Cu bine, Lubomir.
Dar Lubomir nu îl mai asculta. Doar rosti încă ceva:
– Cred că se va întâmpla curând. Când va răsări soarele, nu va mai fi ziuă. Şi atunci veţi înţelege şi voi ca şi mine că ţara unde am venit după ce comuniştii m-au izgonit din Praga în 1968, tot nu e pregătită.
Până când nu se va scufunda pământul într-o zi, ca să ne dăm întâlnire nu cu moartea ci cu primii paşi ai vieţii, nu vom înţelege nimic. Dar poate că nu va fi prea târziu. Unul din rarele daruri ale existenţei noastre este acela că putem mereu învăţa câte ceva din trecut, prezent ba chiar din viitor.
Pe bătrân nu îl mai asculta nimeni. Tânărul se îndepărtase demult, pierzându-se în zare.
Lubomir continua să gândească aşa, cu voce tare. În acel moment, un fazan se apropie de el curajos. Bătrânul întinse mâna iar pasărea se aşeză ascultătoare pe umărul său.
– Te privesc, vietate şi mă întreb: eşti mai bun de admirat sau mai bun de mâncat? Ştiu, vrei să spui ceva. Te înţeleg. Şi tu ai aflat că se va întâmpla. De ce ştiţi voi oare, necuvântătoarele pământului, aproape totul despre ce va fi? De ce noi, bieţi muritori, avem atâta progres şi totuşi nu ştim încă ce ne poate aduce ziua de mâine?
Nu apucă să continue că muntele se mişcă din nou. Un zgomot asurzitor se auzi apropiindu-se. Abia atunci Lubomir fu atent la ce se petrece.
– Se întâmplă încetul cu încetul…
O avalanşă se porni de pe creastă şi stânci uriaşeră se desprinseră de pe versanţi, rostogolindu-se la vale. Nimic nu le putea sta în faţă. Se porni şi o ploaie iar focul bătrânului se stinse. O bucată de munte izbi coliba de alături distrugând-o cât ai clipi. Lubomir stătea drept, înfruntând acest destin neaşteptat, încercând din nou să-l învingă cum se mai întâmplase. O ursoaică se auzi în apropiere alături de puii ei. Fugea haotic temându-se pentru viaţa lor. În faţa furiei naturii şi mai ales a celei divine, nimeni şi nimic nu mai are vreo putere. În zadar încercă animalul să se ferească. Alte două stânci masive o prinseră din urmă lovind-o. Puii ursoaicei rămaseră fără nicio apărare, alături de mama lor care zăcea acum cu capul zdrobit într-o baltă de sânge. Peste câteva secunde, fură loviţi şi ei şi striviţi. Lubomir încă stătea semeţ, ca un învingător, în mijlocul acestor evenimente iar bolovanii continuau să îl ocolească. Îşi duse mâna la buzunar căutând ceva.
– Ah, strigă el, nu mai am talismanul, i l-am dat băiatului acela. Apoi privi înainte: o altă bucată se îndrepta cu iuţeală direct spre el. Nu se feri. Aceasta sări printr-o întâmplare pe deasupra lui, împiedicându-se de alta.
– Cu adevărat avea dreptate poetul românilor. Cred că acesta e ultimul avertisment. Şi zâmbi murmurând: salut, o să murim?
Ar fi vrut să mai spună ceva dar nu mai apucă. Până la urmă fu lovit în plin şi bucăţi uriaşe îl acoperiră ca şi când bătrânul nici nu ar fi existat vreodată. Poate că Divinitatea îl pedepsise pentru regretul fulgerător că dăruise ceva. Căci nici Lubomir nu fusese fără de păcat după cum nici vină nu există fără vinovat. ”

Ati citit un fragment din romanul meu Noaptea Sperantelor, aflat in curs de aparitie. Atentie, drepturile de autor imi apartin mie si Editurii Bibliotheca.

Singura intre straini si suferinta

NOTIFICARE: Ceea ce veti citi mai jos este un capitol-marturie din romanul meu aflat in lucru dar si in curs de aparitie, intitulat Noaptea Sperantelor. Un fapt real unde protagonista cartii scrie practic cu propriile cuvinte acest capitol in mare parte.

” Doamne, câte lacrimi s-au mai scurs pe obrajii românilor plecaţi din casa lor, în străinătăţi îndepărtate, ca să poată aduce surâsul pe
chipurile celor dragi! Câte sacrificii s-au adunat în sufletele unor fiinţe care nu au făcut niciodată nimic rău ca să îşi merite suferinţa continuă. În anii ’90, viaţa românilor era încă una de chin, de amar şi griji, într-un coşmar numit viaţă. În anul 1999, minerii lui Cosma distrugeau totul în cale, reamintind că democraţia este încă la început, după zece ani de zbucium naţional şi promisiuni ale unor politicieni lipsiţi de orice scrupule, numai să aibă, numai să înşele, numai să izbutească să apuce ciolanul ruşinii, ca pe o pată continuă i de tristă amintire a unei moralităţi încă existente. Comuniştii încă mai bâjbâiau, în cel mai neaşteptat curaj. Nimic nu se schimbase, în afara vieţii oamenilor, tot mai grea şi aprig pusă la încercare de ani, de vorbe-n vânt şi mai ales de iluzia că în sfârşit, va fi mai bine.
Mineriadele iliesciene din 1990, 1991, ne izolaseră pe toţi ca pe nişte pedepsiţi nevinovaţi ai soartei. Europa nu ne dorea. Iar reformele ţărăniştilor eşuaseră una după una, sau dacă reuşiseră parţial, fusese cu preţul suprem: suferinţa românilor. Tot mai mulţi tineri îşi vedeau visele năruite, tot mai mulţi bătrâni îşi aminteau că totuşi, generaţia tânără nu trăise ca ei. Şomajul devenise ca o lege nescrisă şi şcolile le puneau absolvenţilor semne de întrebare: ” oare unde ne vom angaja, din ce vom trăi? „. Dar era ultimul deceniu al unui secol 20 plin de evoluţie şi mai ales de involuţie spirituală. Societatea românească devenise o junglă. Îţi era frică să mai faci un copil, îţi era frică să mai speri că va dispărea corupţia, nepotismul, îţi era frică până şi să îţi mai uneşti destinul cu cineva. Dar românii au strâns mereu din dinţi. Şi-au cheltuit agoniseala ca să plece departe de o ţară ce parcă nu mai era a lor.
În acest tablou al groazei şi deziluziilor, o tânără de numai 22 de ani a strâns din pumni şi, nevoită să îşi achite datoriile la băncile din România, tot mai lacome după dobânzi şi comisioane ascunse, a decis să ia drumul străinătăţii. Prietenul ei îi asculta tot mai atent mărturia de viaţă şi de suferinţă, plângând şi surâzând odată cu ea. O privea ca pe o revelaţie din neprevăzut şi simţea că puţini o pot înţelege. Ce ciudat! Să greşeşti din nevoie şi să te ridici ca o renaştere dintre toate greutăţile pe care le întâmpini. Cristina nu a ştiut niciodată să piardă. Singura ei alternativă a fost să învingă. Dar aşa cum se întâmplă în viaţă, a trebuit să îndure un coşmar al destinului, rătăcit prin acele timpuri ca o condiţie pentru atât de puţin apropiata fericire dintr-un viitor mult dorit. Prietena lui Andy, ultima şi pentr totdeauna aleasă, făcea parte din ceea ce numim şi astăzi Diaspora.
Într-o seară, cei doi s-au aşezat unul în spatele celuilalt, privind fiecare în el însuşi, în cea trăit până cînd şi-au spus simplu dar sincer, ” te iubesc”. Fiecare om are povestea lui de viaţă. Fiecare fiinţă are un trecut din care rănile apar şi mai târziu, cu greu cicatrizate. Aceste răni, cresc odată cu noi. Iar Cristina vroia să vorbească. La aproape 34 de ani, strigau încă suferinţele din tinereţea ei de atunci, de când fugise din ţară ca toţi românii sătui de viaţa pe care o duceau. Strigau lacrimile ei de atunci unindu-se cu cele de acum, de nu mai ştia pe care să le şteargă mai întâi. Îşi lăsase familia acasă, copilul de doi ani, mama la fel de înlăcrimată şi necăjită, căci tatăl ei murise într-o bună zi, lăsându-i fără datorii şi neştiind din lumea de dincolo prin ce treceau ai lui, rămaşi pe pământ, într-o lume parcă tot mai cruntă, mai nedreaptă. Îşi începu mărturia, către prietenul ei, povestind ca şi cum ar fi văzut un film, filmul vieţii sale. Din când în când se mai oprea ca să îşi tragă sufletul…auzea şi vedea parcă şi acum noaptea cea mai grea, ploile cand stătea ascunsă după copaci ca şi ceilalţi fugari. Plătiseră 500 de dolari ca să plece în Grecia, ţara de destinaţie, a acelor oameni care plecau fără să ştie dacă vor reuşi, dar încrezători în steaua lor. Poate că-i încuraja suferinţa familiilor lăsate în urmă. Poate că fetiţa Cristinei merita să aibă mai iute o copilărie fericită şi fără lipsuri. Poate că va fi bine.
Şi astfel, tânăra femeie începu să descrie dar şi să rescrie din propriile ei amintiri, cu propriile
ei cuvinte, viaţa ei din momentul plecării de acasă.

– Era în iarna anului 1999, mai exact în noiembrie…atunci a venit începutul unui sfarsit..care la vremea aceea nu numai ca nu îmi dădeam seama ca va veni …dar nici nu mi l-am dorit niciodată. Am trăit o poveste frumoasa de dragoste eu şi fostul soţ …Am avut pe vremea aceea o mica afacere…care la inceput a mers destul de bine …până intr-o zi când împrumutand bani din banca am ajuns datori iar tatal meu era dus săracu , şi poate la vremea aceea se învartea în mormânt , şi uite cum fata lui cea alintată , cum eram eu adeseori ..l-a facut de râs…
Era timpul atunci de a ieşi în străinătate la munca şi se spunea ca este mai uşor pentru o femeie pentru ca îsi va căuta o muncă fără riscuri adica cu acest fel de a gândi am hotărât şi eu plecarea mea în Grecia. Ţin minte când ştiam şi data exact.. totul devenise un chin, am plâns la despărţire…Din foarte multe motive îmi iubeam soţul enorm…
Aveam o fetiţă , un îngeras de doi anişori acasa şi o valiza care mă astepta la uşă.
Nu am fost singură nici până la Bucureşti niciodata dar uite cum necazurile şi rusinea m-au scos din ţara mea, unde pe atunci o iubeam enorm .. acum …Asa… eu înainte cu o zi de a-mi lua ramas bun am scris câteva randuri pe o foaie de hartie şi am pus acea ciornă în buzunarul unui sacou de al soţului meu…Era o scrisoare de dragoste o scrisoare de rămas bun în care îl rugam din tot sufletul să nu mă părăsească dupa plecarea mea , adica să nu îşi gasească vreo iubita. Îmi era frica…Scrisoarea bineinţeles a fost găsită chiar de el dar dupa o perioadă …Am mers cu trenul până la Bucureşti, el ,soţul meu m-a condus până acolo trebuia să ne întâlnim cu călăuza …ca în filme…
Nu stiam nici cine este nici cine altcineva va merge cu mine. Aveam o întâlnire dubioasa în gară ..deci trebuia să aştept cu un ziar în mână ..răsucit aşa până cineva v-a veni să îmi vorbească…în aceeasi postura ca a mea , incet, incet… am vazut că mai sunt si altii… nu am intrat în vorba cu nimeni …Am aşteptat iar peste un ceas de atunci ..un barbat nu prea inalt m-i s-a recomandat ca fiind ceea ce aşteptam … Ne-a adunat pe toţi într-o încăpere să ne vorbească. Acolo soţul meu a zis:”Florentina daca nu mai sunt femei care or să plece tu nu pleci”. În fine eu am aprobat dar cred ca ştia şi singur că în sinea mea tot plecam , odata ce eu hotărâsem înca cu doua saptamani în urmă , ca daca nu merge asa …eu merg pe jos în Grecia cu o altă călăuza de care auzisem…în fine…Din întamplare s-au alăturat şi alte doua femei…una pleca cu tot cu soţul ei şi una mai zvăpăiată, cred ca mergea la produs…scuze de expresie…ni se spunea traseul…deci mergem din Bucuresti până în Bulgaria cu trenul şi de acolo asteptăm undeva un tir care să ne ia…Îţi spun că având o imaginatie foarte incărcată eu credeam ca vine cu un tir şi ascult şi muzica , stiu eu …Da…am ajuns in Bulgaria!
Am dormit toţi într-o cameră de hotel până noaptea..şi noaptea am ieşit ca furnicile…îndreptându-ne spre o pădure…cică acolo trebuia să aşteptăm tirul…eram ascunşi după copaci , încercam sa ne facem şi prieteni doar de frica…
Totul a fost cum a fost ..dar uite că a început o ploaie şi nu ploaie simplă ci una aşa nebună!!!
Îmi plângeam de milă , dar o lacrima de pe obrazul meu nu a curs…ascunsi acolo şi uzi leoarca … se văd nişte lumini… călăuza fluieră şi coborâm dar uite că tot nu era tirul nostru. Un barbat a oprit maşina în locul acela pentru a se uşura.Urcăm dealul iar .. si de la capat , dar hai ca peste o jumatate de ora a venit …

Deci cum se arunca sacii de cartofi în bascule de pe câmp ? Da…Of…Doamne…Tot aşa eram noi aruncaţi în acel tir..suiţi sus ni se dau reguli …deci erau nişte saci cu granule puşi pe deasupra…dedesubt făcut tunel cu nişte paleţi ca să nu murim dracului pe acolo…da .. hai cine intră la fundul tunelului…că trebui sa stai şi bine cu plămânii…cu respiraţia că nu era aer. Ţin minte spre norocul meu am fost la coada tunelului unde călăuza mai tragea ultimul sac.
Acolo ne băgam doar cand se trecea granita .La bulgari sa iesi si la greci să intri …În rest stăteam deasupra. Sa nu iti mai spun cum ne uşuram noi femeile ce mod şi cum ..că la bărbaţi era usor ..da .. şi ….. cum spuneam se trece graniţa la Bulgari …şi cea de la greci…Of Doamne…ÎMI ADUC AMINTE CUM S-AU URCAT DOI ÎN TIR ŞI DĂDEAU CU LANTERNA … călcau peste noi şi ei nu ştiau …am auzit un bătut zdravăn din cabina, era semnul ca putem să ne ridicăm, trecusem graniţa… Aaa…am uitat să spun că s-a facut o oprire nu stiu unde oricum inainte de granite şi s-au urcat 20 de negri unde li se vedeau doar ochii şi dinţii… a dat spaima în noi femeile… şi ce să ai cu bieţii oameni ..Lasă că ei au plătit şi 1500 de dolari … că intrebară unul… doar 500 a-ţi dat voi?
Da .. uite că din tir .. aşa cum mai trăgea câte unul de copertina tirului , prelata aceea … am văzut şi eu primii pomi de portocali, primele frumoase lumini ..era frumos… Era nu alta ţară ci Grecia cu capitala ATENA…chiar în ea eram…
Nu stiam unde se va opri …îmi aduc aminte că eram obligaţi să coboram doi câte doi ..era lângă mare… auzeam marea … dar trebuia să fugim de acolo ..nu era timp de uitat prea mult si am ajuns împreuna cu cei doi tineri soţ si soţie că doar trebuia să mă ţin de cineva şi eu într-o fabrică unde se lucra cu marmură. De acolo am sunat-o pe doamna Aglaia, mama unei colege de clasă care îmi promisese că mă va ajuta odata ajunsa in Grecia…şi ea cu aceeasi călăuza s-a dus… în fine ..peste doua ceasuri a ajuns după mine cu taxiul m-a dus acasă unde locuia ea la o familie de greci în vârstă… nu a existat posibilitatea să fac nici sa fac baie a trebuit să mă culc aşa ca să nu deranjez…dar spre final ..ea nu m-a putut ţine acolo m-a dus la un hotel ieftin m-a lăsat acolo şi m-a învăţat drumul spre o grafie , unde se găseau locuri de muncă la amărâţi ca mine. Avea şi translator doua fete, una romanca şi una rusoaică… mergeam în fiecare zi timp de două săptămâni… poate ma baga cineva in seama, da şi m-a băgat ..m-a dus românca la un loc de munca cică un hotel a vorbit ea stie ce cu patronul căci eu nu intelegeam şi m-a lăsat acolo…A sosit un bărbat şi mi-a facut semn să merg cu el…am urcat în lift .. am ajuns sus, nu era cameră ci un apartament ceea ce am vazut şi spre surprinderea mea …am vazut cum acel barbat îşi dă jos cămaşa…nu vreau să cred cu ce intenţii .. doar stiu ca m-am speriat şi am început să ţip şi el de rusine sau frica stiu eu de ce anume…a deschis iute uşa şi am coborat ..am sunat unui baiat cu care m-am împrietenit în hotelul unde locuiam eu să vină sa mă ia dracului de acolo… şi a venit ..
Am mers a doua zi la acea agenţie unde el a facut gălăgie…pentru că acolo lasai paşaportul pana îi dadeai jumatate din primul salariu pentru că ţi-a găsit de muncă şi cu mare dificultate am luat pasaportul .. deci cu scandal, că a ţipat băiatul ăsta că aduce poliţia chiar i-a arătat nebunei acelea că are carte verde
ş i ca nu îi este frica de nimic şi asa am scos paşaportul distrusă.. Nu mai zic că am slabit 8 kg în două săptămâni, plângeam de dorul casei şi a toate sufletele ce erau in ea…
Mă sună mama şi îmi spune că un neam de departe este pe insula Creta şi să iau un nr de telefon să sun şi să incerc… a venit un baiat…opt luni am stat in Creta…am ajuns acolo cu un vapor mare cât trei blocuri din Humorul nostru…dar după trei săptămâni de când m-am dus, am făcut o greşeală…mi-am sunat soţul…am fost înşelată şi constrânsă moral cumva…dar nu îmi ascund vina mea…însă, nimeni nu m-a întrebat vreodată, ” ce puteai să faci?”l-am cerut la telefon pe soţul meu…i-am zis că din ziua aceea poată să îşi vadă de viaţa lui…nu mi-a fost uşor mai apoi…după cele opt luni am reuşit să scap din Creta…am venit la Atena…
aici am fost norocoasa mergand pe la magazine…Într-unul din ele…S-a nimerit că vanzatoarea era din Republica Moldova şi m-a luat şi m-a dus la ea acasă…ea stătea cu un arab…aveau împreună un restaurant şi magazinul de electronice unde nimerisem…erfau cumsecade…ieşeam cu ei la cafea…din acele zile…viaţa mea s-a schimbat…şi suferinţele au alternat cu reuşitele…
dormi, Andy?
– Nu, nu dorm…te ascult…
Andy se întoarse şi în acel moment se îmbrăţişară regăsindu-se parcă după ce se căutaseră fără să se ştie dintotdeauna…
Cristina plângea…dar erau altfel de lacrimi…poate cele din urmă, ale unei vieţi din care prietenul ei avea să mai afle încă multe poveşti…triste dar şi frumoase…”

Ati citit un capitol din viitorul meu roman NOAPTEA SPERANTELOR. Drepturile apartin in exclusivitate autorului si Editurii Bibliotheca pentru prima editie a cartii. Autor, Adrian Melicovici.

Lacrimi de viaţă pe obrajii bătrânilor noştri

Ştiaţi cât de frumoşi sunt bătrânii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.

Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.

un material/reportaj de Adi Melicovici

Un suflet fara nume… poezie DEDICATA COPIIILOR CU PROBLEME

Doar Dumnezeu i-a osandit,
sa nu poata rosti
vreun cuvintel,macar stalcit
prin dreptul de-a trai.

Aud si-o voce de copil,
strigand din carucior,
incearca dar e inutil
sa mearga,mult i-e dor…

Curg lacrimi si dureri de-acum,
parinti nefericiti,
e dureros si drept va spun,
va rog,nu-i ocoliti.

Au suflet, inimi ca si noi,
au ochi si au si vise,
si au sperantele suvoi
nespuse si nescrise.

Odata,un chip mi-a zambit
si m-a strans in priviri
si cu manuta mi-a raspuns,
dandu-mi fiori,trairi..

N-am vrut sa plec,nu m-a lasat,
mi se strangea in suflet
nu pot sa uit,ce mi-a fost dat
sa lupt,in al meu cuget.

Si cand surasul i-am vazut
parca un dar divin
primeam pentru ce n-am facut:
nu pot sa imi revin.

Si alti copii sunt necajiti,
n-au brate in piept sa-i stranga
si anii le sunt ofiliti
si viata doar osanda.

Ce vina au ca s-au nascut
bolnavi sau singurei?
ce mai ramane de facut,
caci anii le sunt grei?

Si colo-n colt un baietel
se-ntinde catre mine
si nu ma reculeg defel
si nu imi este bine.

Sa vad atat de mult amar,
bolnavi,ai nimanui
orfani,cu boli ca un calvar,
ce poti sa le mai spui?

Vor si ei mangaierea lor,
vor si ei un parinte,
vor amintiri care nu dor
si sa le tina minte.

Si un sarut daca le dai
pe cruzii obrajori,
moment sublim chiar poti sa ai,
surad,si-ti dau fiori…

Si ma gandesc,seara tarziu,
cine povesti le spune,
acela eu as vrea sa fiu
un suflet fara nume.

Si dimineata cum va fi,
cand mama lor nu este,
sa-i poata-mbratisa,iubi,
cu-o soapta si-o poveste.

Numai parinte sa nu fii,
sa plangi necontenit
langa frumosii tai copii
bolnavi, intr-un sfarsit.

Nu trebuie sa neglijam
fiinte-n suferinta,
doar sa-i iubim,sa-i ajutam,
cu mult suflet,credinta.

Sunt suflete la fel ca noi,
au vise,au dorinti
si au sperantele suvoi,
si lacrimi prea fierbinti.

Stiu ca e trist ce spun acum
si vreau sa ma iertati
dar altfel chiar nu stiam cum
sa va rog: NU-I UITATI!!!

Autor poezie, Adrian Melicovici
DREPTURI REZERVATE.
Poezia a fost publicata prima data pe site agonia.ro

Un cer pentru doi…

Undeva, cândva, cineva, spunea:
„Să crezi mereu în steaua ta,
să crezi în fericire,
şi al tău vis va exista,
acum şi-n nemurire,

Din al tău suflet să alungi, tristeţea tinereţii,
de vrei departe să ajungi
şi-n frumuseţea vieţii.”

am încheiat citatul. ( fragment din poezia ŞI CAUTĂ FERICIREA- vol. de versuri COLŢ DE CER, autor subsemnatul adică eu adică Adrian M 🙂 )

Fiecare fiinţă de pe acest pământ are câte o stea pe cerul dorinţelor şi nu, nu sunt stele căzătoare care se pierd în „nicăieri”. Dimpotrivă, ele cad uşor în cele mai neaşteptate momente şi le prindem fără să ne dăm seama în acel colţ de inimă rămas cu de la Dumnezeu putere liber pentru cine nu va mai fi şi cine nici nu a mai fost. Suntem în mileniul progresului şi al tehnologiei online, un avantaj pentru omenire dar deseori un dezavantaj pentru chemările dinlăuntrul sufletelor noastre. Nu mai există noţiunea de „fericire în doi” sau aceea de ” suflete pereche”. Globalizarea e ca un cancer al vremurilor de foarte multe ori şi să sperăm că într-o bună zi, fericirea nu va fi şi ea virată pe vreun card bancar. Căci împlinirea din noi înşine nu se percepe ca o dobândă ci mai degrabă ca o lege a compensaţiei pentru vremuri din viitor pe care nimeni de pe lumea asta încă nu le-a pierdut.

Mnoa, am încercat să vă spun că uităm de noi şi ne plafonăm deseori în ” boli lungi” cu ” moarte sigură”. C-aşa e-n viaţă, speranţa moare ultima…ete’ că unora ne moare până şi speranţa şi credem noi în mod greşit că a murit prima…dar nu-i aşa. E suficient să vezi dincolo de un chip drag, dincolo de ochii paradis si înţelegi după ani şi ani că până la coadă, tot nu ştii „matematică”: adică socotelile sunt răsturnate de un calcul divin, neconsemnat în niciun manual pământean ci doar în ” vederile” unui Dumnezeu minunat, care ne-a creat pe toţi cu un scop în urmă cu nici noi nu ştim cât…

Dicţionarul vieţii are cuvinte şi expresii pentru mulţi tabu dar incitante: relaţii, iubire, dragoste, dorinţă, împlinire, etc… Şi tocmai când zicem că ni le-am scos din dicţionar, vine o zi când îţi bate destinul pe umăr şi te-ntreabă: băi, ai uitat cam repede de mine… 🙂 Aşa o fi…aşa şi este…ştiu asta, pentru că de vreo două zile pe cerul MEU soarele zâmbeşte cam cum vedeţi în chestia de alături… 🙂

Dar nu vreau să fie doar cerul meu. Ca să priveşti stelele, ca să trăieşti apusuri nesfârşite de soare şi ca să îţi spui ultimele şoapte din inimă sub banalul dar atât de fredonatul clar de lună, trebuie să fie neapărat DOI. Un cer pentru doi…În dimineţi răcoroase de vară ai vrea să îţi iei iubita de mână şi să păşeşti cu sufletul plin de bucurie prin roua firului de iarbă, printre mii de flori, care până la urmă zâmbesc şi ele la rândul lor în faţa adevăratei flori, cea care răsare aşa, ca din pământ într-o viaţă de om şi mai apoi te determină să îţi pui întrebări la care desigur, nu prea găseşti răspunsuri însă unul tot îl primeşti de la propriu-ţi cuget:
este răspunsul primit atunci când îţi întrebi sufletul o chestie şi tu nu mai ştii să rosteşti vreun cuvânt dar auzi aşa, aievea: ” e o floare rară omule, ce mai aştepţi? Culege-o fără să o rupi vreodată şi ai grijă să înflorească o viaţă dacă se poate”.

Şi atunci vine şi revelaţia: vrei să iei acea floare lângă tine, cât mai repede, să o ţii strâns în braţe şi să-i spui dacă aşa simţi: BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA! O da, drumul e lung până departe dar până la urmă mă gândesc că dacă ştii să ceri din tine ceea ce îşi doreşte celălalt înainte de toate, poate că mai există o şansă ca o nouă pagină a vieţii să fie scrisă în existenţa ta. Căci această fată despre care vorbesc, a apărut ca o poveste dintr-o dată şi mai apoi s-a transformat într-un basm. Şi nu vreau să fie o simplă poveste, dacă se poate aş dori-o nemuritoare, ok?

Să vorbim doar puţin şi despre revelaţii…ele vin plăcut şi suprinzător atunci când înţelegem că aşa, într-o zi simplă, într-o amiază de vară toridă, doi ochi îţi apar în faţă în chip neaşteptat şi mai apoi, gândeşti în câteva secunde ce poate nu ai gândit toata viaţa ta de până atunci: că există totuşi fiinţe pe lumea aceasta, care se află la doar doi paşi de noi, care merită să fie iubite şi respectate şi care poate că ţi-au fost trimise în cale de acelaşi Dumnezeu, binevoitor. Îţi ştergi în acea clipă pe furiş o lacrimă, dar nu e un semn de slăbiciune ci de fericirea că ai mai aflat încă o dată că eşti om şi că poţi da acelei fete minunate tot ce ai mai frumos în tine, aşa cum nu ai avut ocazia vreodată. Este acea rezervă de bucurie a ceea ce simţi că în sfârşit, cineva ştie să primească cu inima ei ceea ce s-a aflat ascuns în inima ta, pentru acel moment şi pentru mai departe, alături şi împreună.

Între timp, acele ceasornicului par să se fi oprit: timpul nu e invincibil, pentru că măcar acum, el a stat în loc. Ştiţi, mulţi dintre noi poate că am oferit şi am fost dezamăgiţi de ceea ce am primit, poate că nu a fost prea comod să fii trup şi suflet alături de cineva şi să primeşti răspunsul timpului pierdut. Dar anii trec, ne maturizăm, începem să ştim a citi în cineva, în inima şi sufletul care ne cheamă, indiferent de vârstă şi de loc.

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici