RSS Feed

Tag Archives: societate

Scurtă „călătorie” în viața și interiorul Ralucăi Jensen

14642315_1883465971874271_428336970132933386_n

Raluca Jensen, sursa foto: profilul său Facebook

M-am tot sucit și învârtit dacă ar fi cazul să scriu acest material pe o rețea social-media sau aici, pe vechiul și diversul meu blog. Cum însă mă aștept la comentarii de două cepe degerate de la oameni cu puțul gândirii niciodată curățat prefer să pot modera sau da spam fără milă pe posibilele răutăți ale unora. Read the rest of this entry

Anunțuri

Generații online: Despre bunicuțele de peste zeci de ani (I)

Generații online: Despre bunicuțele de peste zeci de ani (I)

gadgeturi-femei

Mă amuză când văd diferențele între generații, provocate deseori de către progresul omenirii din punct de vedere științific. Ele sunt inevitabile dar cine e de vină? După opinia mea nimeni. Sau poate incapacitatea multora de a înțelege că timpul nu stă pe loc. Astăzi voi vorbi despre bunicuțele viitorului. Read the rest of this entry

„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

Posted on
„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

646x404

 

Fragment din romanul meu în curs de apariție. Inspirat dintr-un fapt real de acum 37 de ani din România și cine știe, poate că și din situații asemănătoare ale prezentului. Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Haideți și râdeți de mine timpuri rele ale prezentului…și trecutului, mai nou ale viitorului…haideți, veniți, aduceți cu voi ironia și neînțelegerea, răutatea și ura, că dacă nu voi mai fi eu vreodată, voi credeți că lumea o să fie așa cum trebuie, frumoasă și fără de păcate…Veniți, sunt aici, de când vă așteptam la prima mea condamnare…pentru ce să mai zâmbesc? O faceți voi în locul meu și râdeți în hohote de suferința și nefericirea că m-am trădat întâi de toate pe mine dar niciodată pe ceilalți! Eu mi-am luat responsabilitatea destinului în mâini nu am făcut legăminte deșarte. Cât a mai rămas până la ultima și cea mai fericită clipă a vieții mele? Stați…vă văd așa fericite…ce de chipuri mulțumite că au știut să mă pedepsească și să îmi aducă cred ele, suferință. Da, știu, unii au obiceiul să facă rău altora pentru a-și răzbuna propriul trecut. Din propria mea vină v-ați găsit vinovatul pentru tot ce n-ați avut și reușit voi. E ușor să distrugi sufletul unui om dar e greu să înțelegeți că libertatea mea, e mult mai mare ca a voastră…Șușotiți timpurilor pe la spatele meu dar eu nu vă mai aud. Ați pierdut demult bătălia cu sinceritatea și puterea pe care o am acum. De fapt, voi v-ați pierdut pentru că ați permis lașitatea, minciuna. Oamenii aceia răi, ziceau că sunt sărac și uite de aceea am trăit cu impresia că fără ei pot schimba lumea. Dar nu au făcut nimic ca să mă lase să dovedesc că nu e deloc așa. Iar aici, între lanțurile acestea, mi-e mai bine decât în fața trădării.
Se ridică anevoios ca să caute o biată bucată de hârtie. Pentru el era importantă, căci acolo era sinceritatea lui și cea mai frumoasă întrebare. Doamne cât crezuse în fericirea care va fi doar pentru că a putut răspunde cu bucurie la ceea ce își dorise de la început. Bâjbâia prin întuneric și nu găsi ceea ce căuta. În foaia aceea galbenă se aflau cuvinte scrise de el, chiar atunci, în noaptea când fusese întrebat. Erau parte din averea lui sufletească devenită prea repede o amintire dureroasă și imposibil de suportat. Așa că a mai avut puterea să se bucure atunci când i s-a spus că zilele sale sunt numărate. A fost ultima oară când a râs tare și zgomotos, spunându-le călăilor săi:
– Voi vă vindeți pe un pachet de Carpați sau pe ce vă bucură de moment. Sunteți naivi! Eu nu voi putea fi vândut nici acum și nici după ce îmi veți curma viața!
– Stai jos deșteptule, îl repezise unul din gardieni. Ține-ți gura aia.
– Când nu mai ai nimic de pierdut, degeaba mai taci, analfabetule, se răsti deținutul groaznicei închisori și al vieții. Apoi râse iar.
Amintirea aceasta îl făcu să se mai liniștească puțin. Într-un fel, paznicii închisorii aveau dreptate prin comportamentul lor: Nu oricine e capabil să înțeleagă inutilitatea propriilor greșeli. Ei greșeau mai mult decât el, crezându-se norocoși ai vieții doar pentru că își puteau permite mai mult decât alții. Și pentru că le-a spus adevărul, s-au simțit jigniți. Unul i-a dat brânci și atunci s-a rostogolit în râsetele celorlalți. Altul l-a apucat de lanțurile care-i țineau mâinile imobilizate și a tras de ele cu toată forța, ca să-l chinuie și mai tare. Dar el nu mai simțea nimic. Sângele îi țâșnise de la încheietura mâinilor și deodată simți cum cineva îi răstoarnă ditamai găleata metalică de apă peste cap.
-Lasă-l mă’ că ne prinde șefu’, și-așa ca mâine va fi istorie.
Istorie? Se întrebă și el ce poate însemna asta. Care istorie de viață merită reținută mai mult? Avea o istorie frumoasă, la rându-i, curmată de alții după ceva vreme. În timp ce încă mai căuta bilețelul cu întrebarea primită i se derulau imagini peste imagini…prima privire…prima îmbrățișare…primul sărut, primele clipe frumoase petrecute împreună și toate poveștile ce ea i le mărturisea în cea mai frumoasă tinerețe. Apoi chipul i se întunecă mai tare decât ultima noapte a urgiei. Auzea reproșuri și vedea chipul unor oameni care nu îl considerau demn de iubirea lui.

Toată căsnicia lui se transformase într-un coșmar al destinului. De ce nu pot fi doi oameni împreună liniștiți, fără să se amestece alții? De ce aduce bogăția mulțumire lacomilor lumii? De ce a trebuit ca copilul acela nevinovat să sufere fără motiv? Avea din ce să își câștige existența. Ea, la fel. De ce un perete în plus sau o casă impunătoare ar aduce mai multă iubire? Ei o aveau deja pe a lor. De ce cunoscuți, părinți sau rude, vedeau marea împlinire doar în câțiva ani de facultate făcuți ori în funcția cuiva? În groapă plecăm cu ce avem în inimă nu cu băgăcioasa lume sau cu averile. Iar când două persoane trag în aceeași direcție, oricât de greu le-ar fi la început, tot vor izbuti.

Toți oamenii de pe pământ au dorințele lor și oare câtora dintre ei le-ar place să se amestece în viața lor materialismul și străinii sau chiar apropiații?
Lui nu-i mai păsa. Se eliberase prin faptele sale criminale condamnându-se pe el. Oamenii aceia acum nu mai existau, el le grăbise sfârșitul în cel mai puternic acces de furie. Abia după ce i-a văzut că nu mai mișcă și-a dat seama că pe el însuși s-a ucis. Ar fi capabilă judecata morală să-i înțeleagă disperarea de atunci? Care judecător ar fi îndrăznit să spună „Da, domnule, omul a fost adus în starea asta, a fost provocat, nu aș fi vrut să fiu în locul său mai înainte. Și acum, nici atât. Oricum trebuie pedepsit că doar a ucis trei oameni, oricât ar fi fost de răi”.
Pe drumul existenței noastre, căutăm răspunsuri și soluții. Cum să supraviețuim? Cum să izbutim o viață mai frumoasă? Cum să primim ce ne dorim dacă noi nu știm să oferim necondiționat? Tânărul din Ploiești gândea și nu mai putea lăcrima. Se enervase căutând foaia de hârtie și din nou se împiedică în lanțurile care-i ținteau picioarele. Se întâmplă ceva. Îi trecu niște gânduri prin minte și spuse grav:
– Eu măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oameni din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți. Și le simțiți deseori mai dureros decât mine.
În clipa aceea, vrând să își tragă cumva picioarele, simți ceva. Pierdută cine știe de când, foaia mult căutată de hârtie, se făcu simțită. I se lipise de picior și abia acum descoperise. Scoase un chibrit primit pe ascuns și îl aprinse. Apoi citi cu voce tare ce îl întrebase ea la început: „Crezi că pot face parte din planurile tale de viitor ca să nu îmi fac degeaba iluzii?”. Răspunsul fusese „Da”. Iar acum, după întâmplările care s-au petrecut, totul devenise cu adevărat o iluzie. Viitorul nu avea să mai existe. Și din acea secundă, el a încetat să mai zâmbească vreodată. Nici nu ar mai fi avut de ce și nici timp. Îi mai rămăsese doar pocăința de pe urmă laolaltă cu dragostea sa și cu resemnarea că a greșit când a judecat pe alții și a trecut la fapte.

Fragment din romanul în curs de apariție al autorului Adrian Melicovici Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

Răutatea versus bunătate

Posted on

 

sp4

Era gata să scriu ca pe o platformă informativă, respectiv Blasting News 😀

Bine v-am regăsit, dragii mei cititori!

Revin după o pauză ceva mai prelungită, am fost nevoit să întrerup aici puţin pentru că nu am timp, pur şi simplu. Mai am şi familie, job, ca şi alte probleme, cum au toţi oamenii. În plus, nu e chiar simplu să trăieşti din scris, motiv pentru care am şi două noi romane în pregătire pentru a fi publicate după cum am mai spus prin altă parte ori aici.

Tot în ultimele săptămâni, am aprofundat puţin problema răutăţii oamenilor versus bunătate. Aş fi curios să ştiu şi părerea unui specialist cu care m-am împrietenit virtual, numele său este Hanibal Dumitraşcu.

Trăind în străinătate, mi-e uşor să spun cu sinceritate că românii nu sunt deloc uniţi. Invidia, frustrarea, ironiile, luatul la mişto, sunt acolo, la locul lor. Bineînţeles că am cunoscut din fericire şi conaţionali foarte buni, cu un caracter aparte.

Nu am reuşit să dezleg o enigmă: De ce unii oameni, se reped să te pună la zid citind doar un titlu fără să se ostenească în a lectura textul scris de tine. Deseori, intenţiile unei postări sunt pozitive dar apare efectul bumerang.

O altă problemă descoperită la noi, mă rog, mai bine spus redescoperită, este invidia nejustificată, răutatea, chiar dacă tu faci ceva frumos ori util. Sau dacă ai vreo mică reuşită, legată de ceva atât din viaţă cât şi dintr-un domeniu.

Alt „mister”: Unde sunt români mulţi, apar şi mai-marii care se cred ei aşa şi vor neapărat să iasă în faţă. Îţi zâmbesc, te apreciază dar nu care cumva să iei microfonul, ca să zic aşa, că le umbreşti preamărirea. Unii s-au învăţat să te invite undeva DOAR în folosul lor, nu în folosul tău. Te invită la masă când eşti sătul, când eşti flămând nici habar nu au de tine.

Eu sunt un om simplu, ca oricare dar nu chiar atât de simplu încât să consider că un şef bugetar e mai interesant decât mine sau vreun personaj aflat într-o funcţie trecătoare. Nu mai sunt omul cu taraba, în acest moment. Şi nici cu sloganul. Vremurile acelea au trecut şi afirm cu sinceritate că mi-a făcut plăcere să o iau de jos, căci printre oamenii simpli găseşti adevărul şi nu în sălile cu lumini de la reflectoare dar umbre pe interes din culise.

Vedeţi, m-am încadrat perfect în cutuma mioritică: Am scris mai mult de răutate decât de bunătate. Chiar aşa: De ce bunătatea nu e un cuvânt fie şi tacit în comunicarea cu semenii noştri? Ce înseamnă bunătatea? Să fii bun am înţeles, mă refer la domeniul unde munceşti sau în ceva anume. Dar aici vorbesc despre inimă, despre onestitate, despre adevărul din fiinţa noastră!

Din nefericire, mai e mult până departe. Societatea încă mai are de evoluat. Bunătatea e lăsată la urmă, precum alocaţiile sociale ale copiilor sau cultura.

Răutatea, pentru moment, triumfă. Sună pesimist dar ar trebui să sune şi optimist. De ce? Pentru că măcar eu sau unul, altul, deci câte cineva, ne-am gândit să abordăm subiectul răutate versus bunătate.

Unii ar pune o întrebare cu amprentă parşivă: Când e bine să fii rău şi când bun? Ajungem la rolul conştiinţei dar aici e altă poveste şi vom discuta cu altă ocazie.

Poate vreţi să citiţi DE ACELAŞI AUTOR:

E clar! Toţi românii din străinătate se întorc acasă măcar o dată

Cum a ajuns nea Ilie din Poiana lui Iocan pe malul Tamisei. Mesaj pentru David Cameron, primul ministru al Marii Britanii

Drama oamenilor din Odobeşti

Copilul minune din România care uimeşte lumea IT de pe mapamond

 

Nu ai viata daca nu ai sanatate si e razboi

Posted on

Asta e parerea mea dupa ultimele luni in care s-au intamplat destul de multe si in viata mea si in lume. In viata mea referitor la sanatate si in lume referitor la ce se intampla in tara vecina, Ucraina. Poti sa ai milioane de euro, munti de aur si argint, camioane de bancnote si conturi bancare cu nemiluita… nu valorezi nici cat o ceapa degerata nici ca om nici ca civilizatie cand sanatatea iti este pusa la incercare si cu atat mai putin cand oricum, te trezesti ca vine un criminal moscovit sau de prin alte tari mai razboinice de fel catre tine cu un pistol mitraliera. Sau cu un tanc. Sau cu un aruncator de flacari. Civilizatia umana a fost degeaba pedepsita in cateva randuri de catre Divinitate sau cine stie, poate de catre o alta forta, anume aceea a consecintelor proprilor fapte umane.

Un procent mic din lume traieste in huzur, lux si bogatie. Peste trei sferturi din planeta se zbate intre boala si saracie. Iar noi, umanitatea, civilizatia secolului 21, ne arde de razboaie si de incordat muschii. Nu stiu daca acest nume, Putin, vine de la ” a pute”. Nici macar nu stiu daca numai el este vinovat de ce se intampla acum in Ucraina. Fiecare colt de lume are cate o vina, inconstienta de a intelege ca resursele energetice, financiare, naturale, trebuiesc folosite pentru a vindeca bolnavii, pentru a ajuta saracii, pentru a ne educa prin cultura si bun simt, nu prin a ne arata unii altora ca suntem mai haraziti de soarta. Tuturor ne vine scadenta la un moment dat. Chiar si lui Putin. Chiar si fanaticilor religiosi care insangereaza planeta. Chiar si americanilor care alearga dupa petrol. Nicio fiinta pamanteana nu e nemuritoare. Daca ditamai magnatul maine afla ca e bolnav irecuperabil, poate sa traga apa dupa propria-i fala. E zero barat, e o leguma in devenire si in pamant pleaca doar cu cosciugul, nimic in plus.

Dumnezeu a decis sa plecam ” dincolo” in acelasi costum, fara averi, fara bani, fara vile… Sanatatea e mai importanta decat orice card bancar…iar razboiul, e doar consecinta lipsei de educatie si credinta…a celor ce-l provoaca.

In razboi, nu exista decat un invingator: Moartea. In sanatate, daca nu ai depistat la timp ce ai, acelasi invingator. Totusi, a ramas ceva.. a MAI  ramas ceva…SPERANTA.  Poate ca vom trai pana la un alt sfarsit de lume ziua cand aceasta speranta, pentru prima oara, nu va mai muri ultima…ci altceva…nu stiu…
download

%d blogeri au apreciat asta: