RSS Feed

Tag Archives: sonde

Întoarcerea în altă viaţă

10714822_10203536745793415_213234753_n

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ

untitled

Reclame

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

untitled
După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.

Pasiune si dorinta

Posted on

Un soare superb apunea şi Miron se hotărî: trebuia să meargă la han şi să profite de faptul că are la dispoziţie mai mult timp liber ca oricând. Iar imaginea lui Sarah îl atrăgea tot mai mult. Trebuia neapărat să o vadă, măcar cum îşi ţine mâinile pricepute puţin deasupra tejghelei şi turnându-i dintr-o sticlă mereu la îndemână, un pahar de wisky. Aşa că porni pe jos, agale spre locul cu pricina. Ai fi zis că şi acum visează căci deodată fu nevoit să se ferească de un autovehicul, al cărui huruit îngozitor îl avertiză neaşteptat că omenirea totuşi evoluase iar el rămăsese aproape singurul care aproape cu nostalgie mai călărea câte un armăsar mândru pe cărările Oklahomei. De această dată însă, fiind aproape de han, preferase să-şi lase credinciosul animal acasă. Vehiculul motorizat îl depăşi acoperindu-l într-un nor de praf după ce se feri din calea sa.
-Hei, Miron, vrei să mori într-un fel aşa stupid? îi strigă un bărbat cu capul ieşit pe geamul maşinii. Tu eşti un erou, ai uitat? mai adăugă.
Nu, nu vroia să moară stupid, cum fusese întrebat. Şi nici măcar nu se considera un erou. Era doar un tip cu chef de un păhărel şi o aprigă dorinţă de a privi măcar în această seară în ochii tinerei şi fermecătoarei Sarah. La urma urmei, avea dreptate şi Jim: prea era timid ca un puşti deşi abia intrase într-a treizecea primăvară. Ce-ar fi să îşi facă mai mult curaj, gândea el. Adică se arunca nebuneşte între flăcările nimicitoare, îşi risca viaţa în locuri şi momente cumplite iar în faţa unei femei ce făcea? Era un nimeni, timid şi înroşindu-se precum amurgul. Hotărât lucru, trebuia să distrugă acest „ mit” al lipsei sale de curaj în faţa frumoasei Sarah. Să dea pe gât un pahar de wisky, să aştepte un moment prielnic şi să-i spună direct şi bărbăteşte cât de mult o place.Va bea şi al doilea pahar de wisky, dacă acesta era preţul curajului său inexistent până în seara aceea. În plus, tot mergând şi apropiindu-se de han, îşi mai zise că în fond şi la urma urmei, nu va fi prea greu, mai ales că ea va fi cea care-i va turna în pahar şi deci va avea timp să-i observe reacţia feminină. Aşa că iuţi pasul şi ajungând în faţa hanului, îşi suflecă mânecile, apoi intră brusc şi hotărât printre portiţele de lemn care parcă şi ele „ uimite” de acest aşa zis curaj, încă mai continuau să se bălăngăne de o parte şi de cealaltă a pragului. Aproape toate mesele erau ocupate iar vacarmul dinăuntru încetă deodată, toate privirile aţintindu-se asupra lui, inclusiv a lui Sarah, care rămase cu un pahar în aer, privindu-l cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi ghicit ce bătălii se dăduseră mai înainte în sufletul său de bărbat îndrăgostit.
– Buna seara tuturor, spuse Miron scoţânduşi totodată pălăria în faţa tinerei. Dar o scoase atât de larg încât în secunda când depărtă mâna dreaptă mai mult, se auzi o împuşcătură care îl provocă să reacţioneze, trăgând şi el la rându-i într-o direcţie neştiută. Cineva îi găurise pălăria iar el, nefiind un cowboy şi pistolar de meserie nici atât, nimerise tavanul cârciumii de unde o pisică miaună îndelung, speriată de acest nou venit. Hohote de râs izbucniră în jurul său iar Sarah râdea la rându-i. Miron se încruntă şi bătu ca un copil în podea cu piciorul. Cineva îl potoli însă:
– Hai, omule, nu fi supărat, amicul tău Jim a făcut un pariu cu Sarah că îţi nimereşte pălăria drept în mijloc. Ia vezi, unde e găurită? Alte hohote de râs se auziră dar el tot nu pricepea. Îşi culese pălăria de pe podea şi privi: adevărat, Jim nimerise bine.
– E împuşcată în mijloc, spuse el, mirat.
Din nou toţi cei prezenţi izbucniră în râs şi hohotele nu mai conteneau. Apoi se făcu brusc linişte când o voce spuse:
– Sarah a pierdut pariul, acum trebuie să se ţină de cuvânt.
– Pariul? îtrebă Miron. Dar nu îl mai auzea nimeni. Toţi cei prezenţi strigau de acum la unison:
– Sarah, Sarah, Sarah!
– Hai Sarah, de mult nu am mai văzut o aşa minunăţie, să te vedem, zise unul.
– Da, da, să se ţină de pariu Sarah şi să o vedem la treabă, spuse altul.
– Ai promis că va dura cel puţin două minute, Sarah! Se mai auzi.
– Aşa este, să nu trişezi, Sarah!
Sarah se apropie de Miron încet şi privindu-l cu un zâmbet năucitor, în aplauzele celor prezenţi.
– Nu uita că numărăm Sarah, imediat cum începi.
– Şi să fie cum ai promis, Sarah: cu pasiune şi dorinţă, spuse şi năzdrăvanul Jim.
Miron era singurul care nu înţelegea nimic. Nu mai ştia dacă să fie furios sau nu, aproape că uitase şi pentru ce anume venise el acolo. Iar în clipele următoare, uită de tot: Sarah îl cuprinsese cu mâinile pe după gât şi privindu-l fix îl întrebă:
– Hei, eroule, dai un sărut de două minute pentru un pariu?
Miron nu mai apucă să rostească nicio vorbuliţă. Tânăra îl cuprinse cu buzele şi în aplauzele tuturor, îl sărută prelung, făcându-l să viseze de-a binelea.
– Au trecut deja patruzeci de secunde…
– O sută douăzeci, pariul a fost respectat de Sarah.
– Trei minute…. spuse unul îngândurat…
– Sarah, nu e nevoie să te sacrifici atât, zise cineva, pariul a fost pentru două minute.
– Patru minute…. măiculiţă, ce mai „ pupătură”…
– Sarah, noi credem tu îl placi de-a binelea pe tipul ăsta. E un tip de treabă.
– Cinci minute…cinci minute oameni buni, nu credeam că Sarah ne poate arăta aşa „ performanţă”, mai spuse unul făcând cu ochiul…
– Dau un rând la toată lumea pentru încă 5 minute, se trezi unul strigând. Dar nu apucă să mai spună nimic: primi o lovitură direct între picioare.
– Dăi şi acum, poftim, spuse Sarah, care râse apoi, împingându-l pe scaun.
– Ben, îi strigă unul, mai bine stai cuminte că te lasă blonda în pagubă şi apoi o să te pârască şi lui Mary, care te va părăsi fiindcă nu vei mai reuşi să-i mai faci un băiat.
În vreme ce Miron se dezmeticea începând să înţeleagă ce se întâmplă, toţi râseră de păţania lui Ben, lovit crunt de Sarah. În acea seară, veselia era la ea acasă iar fiecare îşi văzu de ale lui în vreme ce Sarah, profitând de un scurt răgaz, îl trase pe Miron de mână, aproape poruncindu-i să se aşeze cuminte acolo, în faţa ei, ca să se privească reciproc. Apoi îl întrebă galeş, dând impresia că mai nimic nu s-a întâmplat cu puţin înainte:
– Un wisky, d-le Kinley?
– Un…
– E în ordine, d-le Kinley. Poftiţi, îi întinse tânăra paharul.
– Dar adineauri…
– Adineauri nu s-a întâmplat nimic, d-le Kinley, am mai destins şi noi puţin atmosfera. Am pierdut un pariu şi a trebuit să îl respect. Trebuia să te sărut două minute fără oprire, domnule Kinley.
– Şi câte au fost? A fost unul doar, aşa-i?
„ Prostule, atât de mult ţi-a plăcut?”, gândi fata, după care îi mai trânti un pahar în faţă:
– Mai ia un pahar, domnule Kinley, poate te prinzi până la urmă ce şi cum şi cât a durat…
Amicul său Jim se apropie şi întrebă direct:
– Sarah, spune-mi, pentru ce a durat cinci minute sărutul şi nu două?
– Ei bine Jim, răspunse fata zâmbind într-un fel aparte, a strigat unul că trebuie să fie ceva cu…pasiune şi dorinţă. Dar tu ştii deja asta.
– Ei şi? Nu înţeleg, se scărpină Jim nedumerit în creştetul capului.
– Păi… Jim, două minute a fost pasiunea şi celelalte trei, dorinţa. Nu-i aşa, domnule Kinley? „

Aţi citit un fragment din viitorul meu roman, SECRETUL FOCULUI ( aşa se va numi în final şi nu Secretul lui Miron, după o atentă meditare). Este vorba despre un erou care a venit in Romania incercand sa stinga uriasul 160, sonda cu un foc de câteva sute de metri înălţime. Roman inspirat dintr-un fapt real.

Secretul focului

Parcă niciodată nu am scris atât de pasionat un manuscris, într-atât este de amplă în imaginaţia mea istoria acelor timpuri când pe platoul Ţuicani ( foto din arhiva vremii alăturat), din Moreni, România, în oraşul meu de origine, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial din istoria lumii. Romanul pe care îl voi lansa în acest an, este unul la care lucrez cu viteza melcului, aşa este de multă nevoie de informaţie pentru a reuşi o capodoperă literară fără de cusur.

Nu am pretenţia că voi şi reuşi într-o modalitate egală cu perfecţiunea. Dacă în primul roman al meu, Ecouri din Sodoma şi Gomora, imaginam povestea de dragoste dintre doi adolescenţi care s-au cunoscut în vremea mineriadelor din iunie 1990 şi s-a consfinţit pe deplin la New York abia peste 11 ani, în vremea atentatelor, în Secretul lui Myron ( Secretul focului), sau cum s-o numi cartea mea până la coadă, totul este inspirat dintr-un fapt real.

În 1929 izbucneşte focul nemuritor la sonda 160 înălţându-se până la un kilometru spre cer, la un moment dat. Un personaj la fel de real, Myron Kinley, soseşte de peste ocean, tocmai din Valea Tornadelor, Tusla, statul american Oklahoma. Uriaşul din faţa lui este însă invincibil. Amănuntele picante din această poveste nu lipsesc căci Myron a fost atras de frumuseţea dezarmantă a româncelor. Dar şi româncele, multe dintre ele, sunt atrase de recompensa lui Myron oferită de guvernul român, 50 mii dolari, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Folclorul românesc, aurul negru, legendele micului oraş de pe malul Cricovului Dulce, vin să ofere cititorilor mei peste câteva luni o carte scrisă într-un stil clasic, deloc postmodernistă, gen Pe Aripile Vântului sau ceva asemănător. De această dată însă, o lume întreagă îşi va reaminti prin intermediul cărţii mele viitoare de un episod al secolului XX, când flacăra de la Moreni, înălţată şi eternă, inspiră scenarii hollywoodiene, însăşi regizori sau actori de pe coastele californiene traversând Atlanticul ca să-l vadă pe acel Bruce Willis al timpurilor alături de gigantul de flăcări pe care încearcă să îl stingă împreună cu eroii români.

Scriu din mai 2010 la această carte, uneori doar câteva rânduri la o lună, semn că nimic nu-i uşor atunci când vrei să te numeşti scriitor cu adevărat. Dar mă străduiesc să le fac cititorilor mei, cu ajutorul lui D-zeu, o supriză plăcută, în aşa fel încât, într-o zi de an 2011, să fie fericiţi că au în biblioteca personală SECRETUL FOCULUI. Nu vor citi numai o carte ci vor vizualiza cu imaginaţia şi un film fabulos, îndrăznesc să spun, anilor ’30.

%d blogeri au apreciat asta: