RSS Feed

Tag Archives: speranta

Vreau să fiu picătură de orice da’ mă fac și ce-ai zis

Posted on

Hai că m-am pitit în ceașca ta de cafea dimineața ori cine știe, poate m-am făcut doar un abur deloc pătrunzător ca să fiu cana ta de ceai când te așezi pe fuga în vârful patului. Asta ca să mă cerți și să îmi arăți degetul ridicat furios și decis pe culpa mea că nu știu unde să mă încadrez sigur: Ori dedesubtul caimacului de cafea ori pe la mijlocul fierbințelii de ceai abia dat în clocot. Read the rest of this entry

Anunțuri

Zori spre steaua care nu se stinge

Privesc spre lumina din suflet, ca să o las iar victorioasă, în cea mai frumoasă surpriză a destinului. Mă alint cu strălucirea nemuritorului dor spre care mă poartă paşii ultimei poveşti de viaţă şi de frumos din povestea clipelor pe care mi le-ai dăruit, ca un balsam al neaşteptării. Dar din dar al neprevăzutului s-a înfiripat în zorii primăverii din sufletul meu şi acum, astăzi şi aici, şoptesc cu gândul şi inima cuvintele chemării spre raiul pământean, până azi adormit în existenţa noastră. O floare care îşi deschide în cel mai frumos chip cu putinţă petalele, plânge sub greutăţile vieţii şi vreau să-i dăruiesc puterea de a surâde din nou şi pentru totdeauna.

Nu am pierdut nimic din ce n-am avut şi nu vom mai pierde niciodată nimic din ce putem avea. Spirala zilelor care vin se răsuceşte spre cerul dorinţelor  tale şi sus, un chip tot mai luminat, ne priveşte tristeţile, lăcrimând pentru ele dar zâmbeşte fericit să ştie că fata lui s-a făcut mare şi tot mai puternică. Clădesc prin soarele timpului cartea vieţii tale, ca să fie o lume întreagă mândră de tine şi de neîncetata luptă pe care o duci cu aşteptarea şi de fiecare izbândă, oricât de mică, a ta.

Se aude râul lacrimilor tale din seri de neadormire pentru că ştii, ele vor nu vor mai fi decât ale bucuriei, cât eu sunt aici şi cât mă vei dori lângă sufletul tău. Se mai aude un strigăt din chemarea noastră, poate că este şi sigur este binecuvântarea unui Dumnezeu care te-a adus între noi oamenii, în viaţa mea, ca să ne încânţi şi să ne faci fericiţi cu împlinirea visurilor din nopţi albe şi zile pe care ţi le doresc tot mai senine. Azi noapte am întrebat Destinul cine eşti şi mi-a răspuns că ochii tăi vor surâde etern începând din cea mai frumoasă Noapte a Speranţelor.

” Zori spre steaua care nu se stinge”
poezie proprie scrisă în memoria şi cinstirea eternă a tatălui lui Cristina Florentina Zidaru.

Părinte care ai plecat,
Spre un tărâm nemuritor,
Am să-ţi vorbesc, ca niciodat’
Deşi mi-e greu, şi nu uşor.

Dormi lin în lumea unde eşti,
Fii liniştit, veghez la ea,
Să-i dăruiesc în noi poveşti,
Cât voi putea şi exista,

Speranţe şi nu vorbe-n vânt,
Iubire, gând, chiar nemurire,
Din tot ce pot şi tot ce sunt,
Cinstindu-te în amintire.

O, ştiu că înţelegi,
Temeri şi aşteptări deşarte,
Dar vreau de azi să ne dezlegi,
Să fim doar NOI, până departe.

Să-i spui aievea într-un vis,
Ce mândru eşti acum de ea,
Iar eu, din nopţi de nedescris,
Spre alt curaj o voi purta.

Deschide cerul să ne vezi,
Distanţa, ştii, ne cam desparte,
Dar în curând ai să mă crezi,
Dreptatea cerului, mereu se-mparte.

Pentru frumosul tău copil,
Eşti steaua care nu se stinge,
În zori, când mă înclin umil,
Ştiind că nu o pot atinge.

Priveşte, spune, nu-i aşa,
Că minunată îţi e fata?
Şi poate chiar te-aş mai ruga,
Priveşte-ţi astăzi şi nepoata.

Acum te las, căci ţi-am vorbit,
Cum mă pricep şi fii convins,
Că astăzi, din alt răsărit,
Fetita ta iar A ÎNVINS!

Şi astfel, gândul meu de astăzi, însă nu cel de pe urmă, a fost purtat la sărbătoarea dragostei, către toate zările sufletului meu. Şi parcă văd lacrimi de dor pe un chip şi mai văd, uşor, dar sigur, şi surâsul încrederii că în viaţă, iubirea adevărată şi dovezile pe care scurgerea timpului le aduce, pot dărâma orice tristeţi. Căci acestea sunt trecătoare, iar bucuriile pe care ziua de mâine ni le poate aduce, sunt nebănuite şi nesperate, Cris! AI GRIJA DE TINE!!!

Şi un cântec extraordinar, grecesc, pe gustul lui AIA MICA

Un suflet fara nume… poezie DEDICATA COPIIILOR CU PROBLEME

Doar Dumnezeu i-a osandit,
sa nu poata rosti
vreun cuvintel,macar stalcit
prin dreptul de-a trai.

Aud si-o voce de copil,
strigand din carucior,
incearca dar e inutil
sa mearga,mult i-e dor…

Curg lacrimi si dureri de-acum,
parinti nefericiti,
e dureros si drept va spun,
va rog,nu-i ocoliti.

Au suflet, inimi ca si noi,
au ochi si au si vise,
si au sperantele suvoi
nespuse si nescrise.

Odata,un chip mi-a zambit
si m-a strans in priviri
si cu manuta mi-a raspuns,
dandu-mi fiori,trairi..

N-am vrut sa plec,nu m-a lasat,
mi se strangea in suflet
nu pot sa uit,ce mi-a fost dat
sa lupt,in al meu cuget.

Si cand surasul i-am vazut
parca un dar divin
primeam pentru ce n-am facut:
nu pot sa imi revin.

Si alti copii sunt necajiti,
n-au brate in piept sa-i stranga
si anii le sunt ofiliti
si viata doar osanda.

Ce vina au ca s-au nascut
bolnavi sau singurei?
ce mai ramane de facut,
caci anii le sunt grei?

Si colo-n colt un baietel
se-ntinde catre mine
si nu ma reculeg defel
si nu imi este bine.

Sa vad atat de mult amar,
bolnavi,ai nimanui
orfani,cu boli ca un calvar,
ce poti sa le mai spui?

Vor si ei mangaierea lor,
vor si ei un parinte,
vor amintiri care nu dor
si sa le tina minte.

Si un sarut daca le dai
pe cruzii obrajori,
moment sublim chiar poti sa ai,
surad,si-ti dau fiori…

Si ma gandesc,seara tarziu,
cine povesti le spune,
acela eu as vrea sa fiu
un suflet fara nume.

Si dimineata cum va fi,
cand mama lor nu este,
sa-i poata-mbratisa,iubi,
cu-o soapta si-o poveste.

Numai parinte sa nu fii,
sa plangi necontenit
langa frumosii tai copii
bolnavi, intr-un sfarsit.

Nu trebuie sa neglijam
fiinte-n suferinta,
doar sa-i iubim,sa-i ajutam,
cu mult suflet,credinta.

Sunt suflete la fel ca noi,
au vise,au dorinti
si au sperantele suvoi,
si lacrimi prea fierbinti.

Stiu ca e trist ce spun acum
si vreau sa ma iertati
dar altfel chiar nu stiam cum
sa va rog: NU-I UITATI!!!

Autor poezie, Adrian Melicovici
DREPTURI REZERVATE.
Poezia a fost publicata prima data pe site agonia.ro

Valsul sufletului calator


Din rai nestiut si nevazut s-a infiripat chipul neaflat din refrenul inimii ca un balsam dadator de infinita bucurie in noua sa lume. S-au imbratisat valurile marii intre ele si picaturi de roua ale ploii de ganduri s-au scurs si ele in clepsidra sperantelor. A mai ramas el, sufletul, sa caute muzica vietii si cand s-a intamplat, scena fericirii a fost asezata aievea de noi destine, cautandu-se si ele la randul lor, in alte imbratisari, ca-ntr-un timp nesfarsit precum marea albastra din ochii stralucind ca doua sclipiri de chemare launtrica…dintotdeauna…pentru ca el, sufletul, a inceput sa danseze cu neasemuirea clipei. Vocea lui a pictat-o pe Ea, intr-un desen al dorintelor si urmatoarele nopti de arzanda traire s-au imbratisat pana si ele…iar timpul poate nu a stat pe loc dar macar a ramas mut in fata necuvintelor si a rostirilor din mii si mii de suflete…Si asa a inceput universul sa existe cu adevarat. Cosmosul nici macar nu a mai fost cunoastere ci doar vibratie. Totul a devenit un SUFLET CALATOR. Frumos, graitor prin el insasi, acest suflet exista in fiecare dintre noi, trebuie doar sa il vedem. In fiecare El sau Ea, exista frumusetea simplitatii, a intelegerii ca pana la urma, noi, oamenii, cu atat ne alegem daca stim sa masuram averile in simtaminte. La granita dintre VIATA si NEMURIRE, se afla Dumnezeul nostru, al tuturor, care ne cheama sa-i intelegem Iubirea, deloc cosmica si ea, mai degraba singura moneda de schimb pentru existenta sufletului calator. Ascultati muzica dintre ratacirile voastre cautatoare de dragoste si de frumos si veti cauta fara sa stiti chiar valsul vietii. Veti dansa lacrimand a fericire de implinire si poate ca cine stie, intr-o zi, macar o parte din noi vom intelege ca nimic nu poate fi mai frumos pe acest pamant decat noi insine, si SUFLETUL NOSTRU CALATOR…

Autor, Adrian Melicovici. Este un capitol dintr-un roman publicat şi scris de mine. Drepturi rezervate, de autor şi editura Bibliotheca

Sunt FEMEIA din vis

un mic omagiu femeii care gandeste la propriile dorinte…

Sunt FEMEIA din vis

Mă privesc în clipe adânci,
Şi fierbinţi…de nedescris,
Ciudat…nu-i niciun abis,
Iar tu gând care-mi eşti,
Acum şi-n alte poveşti,
Spre noi împliniri mă arunci.

A sosit toamna aşteptărilor,
Peste primăvara sufletului meu,
Anotimp dezlegat să fie acelaşi mereu.
Şi m-am trezit că-s femeia din vis
Cu speranţe pierdute etern,
În propriul meu paradis.

Cât de frumoasă îmi sunt când zâmbesc,
Şi ce forţă din taina serii simt în inima mea…
Supărări trecătoare şi tristeţi puţin or mai sta,
Sau deloc peste lacrimile chipului ce-mi zăresc,
Cu încrederea vieţii în păr îmi aşez,
Ultima floare de „ nu mă uita”.
Şi visez…

M-am descoperit comoară în aurul trăirilor mele,
Şi-am strâns pumnii privind către colţul tău de cer,
Izvor nesecat de lacrimi- fericire abundă,
Pe obrajii mei scăldaţi de seninul iubirii tale.
Mă ridic puternică-n vântul dimineţii,
Ca să surâd, să trăiesc şi să sper.

Da, SUNT FEMEIA DIN TAINICUL VIS,
În locul umbrei care-am crezut c-aş fi fost,
Nu mai am voie să plâng niciodată.
Nu mai am voie să pierd astrala-ţi iubire,
Mă caută un dor neîncetat în infinita-mi pornire.

Sunt puternică atunci când ştiu că-s sincer iubită.
Sunt cea care-m fost şi cum sunt şi acum.
Sunt plină de viaţa din vieţi ce mă caută,
Sunt evantai de frumos doar uşor aţipind,
Simt ochi neştiuţi cum mă cheamă clipind.

Am trecut peste zidul încercărilor,
În arc peste timp,
M-am văzut cine sunt în oglinda din mine,
Şi m-am descoperit femeia-anotimp.

Păşesc pe urmele paşilor mei,
Ca muză- minune ce ştiu azi că sunt,
Şi mă întreb: cum pot fi iubită aşa?
Cum poţi dori doar o femeie din vis?
Cum poţi să-i rosteşti cuvinte de-amor,
Tărâm de speranţe până azi deseori interzis?

Dar nu pot să cred, întreb femeia din mine,
Şi-mi răspunde frumos, mă cunoaşte mai bine,
Că pe cerul existenţei mele mă caută un sărut,
Că în inima mea bate adevărata viaţă,
Că sunt în cuvinte doar o aparentă prefaţă,
Şi-n aşteptări de nesfârşire, cel mai frumos început.

Da, mă repet, sunt femeia din vis,
Sunt de azi drept poruncă puterea din mine,
Sunt cea mai iubită şi asta ştiu bine,
Chiar v-aş putea spune de când şi de cine,
Şi-am să am zile de clipe-ferice pline,
Şi-am să zâmbesc când voi auzi cuvinte-ranchiună,
Şi-am să-nţeleg că sunt doar a mea,
De-acum şi cât voi exista.

Cine ştie s-asculte cum sunt şi ce pot,
Este aici, în a mea fiinţă.
Cine ştie să nu mă-ntrebe nimic,
Este al meu, cu suflet-dorinţă.
Cine ştie să caute ce vreau, ce doresc,
Am să-l întâmpin cu tot ce n-am fost.

Am să cred chiar de azi că sunt cea mai frumoasă,
Am să ştiu chiar de mâine că un gând e cu mine,
Am să aflu curând că-s infinită poveste,
Chiar din această clipă,
Mi-e împlinită orice dorinţă,
Şi-aşa îmi e bine.

Autor poem
Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate.
20.09.2011.

%d blogeri au apreciat asta: