RSS Feed

Tag Archives: suflet

Caută seninul… niște gânduri simple…

17918908_1356303091129561_1601406827_n

Nu, nu e o nouă poezie de a mea. Dacă vreți, adaug mai jos un clip unde îmi puteți auzi vocea și două dintre încercările mele, publicate cândva în volumul meu de versuri, Colț de Cer. Aici voi scrie puțin. Read the rest of this entry

Suflet necuvântător

10406525_10203960382544069_1231737399205046254_n

Ele nu vorbesc. Nu pot rosti cuvinte ca noi, mai exact. Multora ne plac. Iar afecțiunea pe care ne-o arată după nu mult timp, e unică și pentru totdeauna. Ați ghicit, vorbesc despre animalele de casă. Sau din curte. E adevărat, ele devin neastâmpărate la un moment dat căci fiecare vietate de pe lumea aceasta are orgoliul ei nu? Fiecare din ele își formează o personalitate.

Dar hai să fim cinstiți cu noi înșine și să recunoaștem că animalele noastre, drăgălașe, simpatice, nedespărțite de noi, nu fac niciodată rău precum oamenii. Nevinovăția lor este una aparte și chiar reală. Nu pisicile sau câinii au inventat războaiele, ura, invidia, bârfa, minciuna. Ele nu mint, nu urăsc, nu distrug.

O să mă întrebați poate de ce mi-a venit să scriu această postare. Ei bine, de câteva luni avem și noi, un motan. Iubita mea l-a adoptat de la un centru cu acte și vaccinuri în regulă de aici din Conegliano. Mai nou, el a fost sterilizat. Îl cheamă Kiss. Iar Kiss, crește frumos și face mereu câte o năzbâtie dar niciodată nu uită să ne trezească dimineața frumos. Niciodată nu uită să ne arate cât de mult ne iubește. Niciodată nu uită să ne aducă aminte că el, un suflet nevinovat, a fost primit în casă la noi frumos și tratat mereu cu atenție.

Nu știu dacă în Italia există prea multe familii cărora să nu le placă animalele. Aici există centre speciale de adopție, fie că sunt câini, pisici sau alt gen de animale. Și foarte mulți doritori. În această țară unde trăiesc, am înțeles de ce nu există câini pe străzi sau pisici abandonate asemenea. E simplu: centrele de adopție există pretutindeni și mulți oameni vin și le donează mâncare până să fie adoptați. Își așteaptă posibilii stăpâni acolo, în cuști dar ei tot vin la un moment dat. Când există probleme medicale, costul consultației sau tratamentului e foarte redus datorită convențiilor între centre și medicii veterinari.

Italienii sunt foarte mari iubitori de animale. Sunt și foarte săritori să ajute inclusiv copii ori oameni aflați la ananghie. Să nu uităm miile de emigranți care sosesc în Sicilia dinspre Africa și ajutorul statului italian, poate că unic în Europa, acordat unor oameni care fug de războaie, de sărăcie și de o viață nedemnă.

Întorcându-ne la animale, pot spune că în România situația e inversă. Prea puține centre, prea puține asociații de protecție care își fac treaba și poate că prea puțină conștiință. Personal, nu cred că e doar treaba primăriilor să rezolve problema haitelor de câini comunitari, descărcați de oameni fără creier care-i aduc de miri de pe unde. Nu cred că pisicile și câinii au vreo vină că s-au născut sau că responsabilitatea civică la noi în țară lasă deseori de dorit în această privință. Nu cred în scuza cu nivelul de trai scăzut. Mai degrabă cred în posibilitatea ca autoritățile publice locale și chiar centrale să facă un mic lobby pentru oameni, să educe puțin acea parte a populației care nu înțelege că nu animalele au vină că există ci noi, în general, că nu ne uităm atunci când trebuie în ograda altuia. Noi avem prea multe animale pe străzi hăituite, zgornite din loc în loc și hămesite de foame, pentru inexistenta vină că s-au născut și pentru că nu există atât de mulți oameni care să-i adopte ca aici sau ca în alte țări.

Eu nu sunt un om bogat. Nici sărac. Nu trebuie să ai o situație materială de excepție ca să iubești un animal. Ca să-i fii stăpân grijuliu și ca să înțelegi că nimeni nu devine sărac atunci când știe să citească cuvintele mute ale unui suflet necuvântător.

Animalele abandonate aduc multor familii o bucurie neașteptată în case, inclusiv copiilor. Devin și ele membri ai familiei și acolo, viața devine parcă mai frumoasă. Ochii sufletului necuvântător nu ne vor cere niciodată prea mult. Doar puțină atenție și puțină mâncare.

 

23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940

Scut de ” Fluturi ” în ” Insomnii ” de sclipiri

stele-multe-stele

Poate că dincolo de ochelarii unui şef de secţie, de companie sau de compartiment, se află acea sensibilitate nebănuită vreodată. Dincolo de privirea lui, aparent severă, poate prea serioasă pentru ceea ce se află dincolo de ea, se odihneşte acel frumos sufletesc pe care mulţi nu se obosesc să îl observe.  Nimeni nu-i ştie sau nici măcar nu-i bănuie tristeţile sau bucuriile. Grijile sau temerile cele mai ascunse, prin demnitatea lui.  Şi totuşi, acest om, îl poţi întâlni oriunde.  Dacă eşti foarte preocupat n-ai cum să-l observi, timpul împiedică multe. Şi totuşi, uite că în seri târzii, devenite mai apoi nopţi albe, el visează în cel mai adânc somn.

Rareori se întâmplă să visezi, culmea, Insomniile. Rareori se întâmplă să fii apărat de Fluturi. Irina are arme puternice. Poate prea puternice pentru cei ce se ard, paradoxal, cu focul aşternutului din sclipiri. Aşa cum furtunile vremurilor mătură apele tulburi, aşa şi vorbele-n vânt se uimesc de forţa puterii lăuntrice. Ele pierd şi pier, nu au putere. Puterea vine din cel puţin două locuri: de la Dumnezeu şi din Iubire.

Peste o jumătate de milion de oameni s-au molipsit de farmecul dar mai ales de profunzimea cuvintelor unui scriitor. De fapt, o scriitoare. Povestea e simplă: toleranţa, iertarea, iubirea şi deschiderea unui suflet către cititorul de oriunde. În această rezonanţă umană de amploare, ecourile răutăţilor nelipsite par demne de mila lumii scriitorilor. Ei privesc cu compasiune către amărâţii care îşi văd evidenţa posibilă doar atunci când uită de sclipiri. Insomniile au două tăişuri. Unii le visează, alţii le invidiază.

Fiecare cititor are preferinţele lui. Iar unul educat ştie să recunoască civilizat asta. Alţii însă, poate şi datorită faptului că încă citesc pe silabe, ca la clasa întâi, nu reuşesc să desluşească primele propoziţii ale unui mesaj nu neapărat literar dar mai ales de suflet.

Unii văd fluturi, meritat, în clipele frumoase ale vieţii, alţii nu au această bucurie. Cei din urmă, trebuiesc înţeleşi. Nu toţi oamenii au posibilitatea să discearnă între evidenţă şi nedorita lor abstinenţă. Rătăcirea unora este literară, a altora este de altă natură.

Fluturii sunt adevărul unor simţiri care continuă să se rotească protector în jurul aşternutului de sclipiri la ceas de Insomnii.  Nu pot fi învinşi niciodată de nimeni şi de nimic. Nici nu ar fi posibil. Oamenii frumoşi creează şi când visează. La fel ca ea.

Jurnal expeditie- NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.


Nu există un timp al nerăbdării ci doar o speranţă continuă.  Am privit soarele diminetilor sub roua clipelor care s-au repetat la nesfârşit, între lacrimile fericirii şi dorului de mine şi de tot ce în sufletul meu.  Am ştiut că puterea voinţei nu are limite. Întotdeauna, alegi calea unui nou început ca pe o piatră de temelie a ceea ce începi să construieşti şi mai ales să simţi în tine însuţi.

În vârful unui munte ridicându-şi semeţ brazii către cer, mi-am împreunat mâinile şi l-am rugat continuu pe Dumnezeu să îmi dea puterea tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Şi aşa am trecut Slovenia… din orăşelul Vransko, unde patronul unui hotel mic şi cochet a înţeles ce vreau să fac, am simţit OAMENII. A venit după mine a doua zi dimineaţă cu ditamai jeep-ul să îmi dea înapoi 5 euro din ce plătisem şi o sticlă de apă minerală. Şi mai departe, trecând prin Ljubliana, pe o vreme ploioasă, unde ambasadorul Cosmin Boiangiu m-a primit ca pe un prieten, mai apoi prin Postojna şi până dincolo de locul unde ultimul masiv muntos se unea cu cerul, am intrat în ţara unde mă aflu acum.

Bătuse vântul cu putere în ultima noapte pe pământ sloven dar doua zi, soarele iar s-a înălţat în splendoarea lui de astru nemuritor şi aşa, am păşit cuprins de emoţie în Italia. Mi-aduc aminte că mergeam fericit şi speriat totodată iar la câteva sute de metri, am zis că trebuie să respir uşor şi să mă pregătesc fizic şi psihic pentru ceea ce ar fi urmat… m-am aşezat pe o piatră dintr-o margine de drum ferit din calea şoselei, între pomi şi pe un drum lăturalnic de ţară. Rucsacul tot mai greu devenise  deodată uşor….dar ciudat… am adormit acolo preţ de câteva clipe şi da, am avut un vis… cineva mă striga prin staţie….şi spunea.. Ţ monitorizarea către expediţie”…am răspuns „ Expediţia Speranţa Unui Vis, recepţie”. Era Guzi care mă îndruma pe unde să merg…dar m-am trezit brusc…nu, nu mai era Guzi… se întorsese de mult în ţară…de la Lendava… mi-era urât… m-am uitat la telefon să mai citesc mesajele primite… şi peste câteva secunde am zâmbit fericit.  Doamne, până unde ajunsesem…  dintr-o dată am înţeles că mă aflu cu advărat în ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE şi am devenit din acea secundă cel mai fericit om de pe pământ.  Da, plângeam de bucurie că SPERANŢA UNUI VIS  a mers mai departe şi acum, din tărâmul pe care păşisem, răsăreau noi şi noi amintiri…


Mi-am aşezat rucsacul în spate şi aşa am plecat mai departe, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie..mă regăsisem…mergeam liber şi fericit mai departe… priveam tot ce se aşternea nou înaintea mea şi simţeam cum îmi curg lacrimile pe obraz…una după alta… la infinit… da…repet…eram aşa fericit… astfel am intrat în prima aşezare italiană şi vă jur că nu mi-a păsat… am înţeles încă o dată că dacă vrei ceva în viaţă, trebuie să încerci, să nu renunţi niciodată căci te poţi lupta cu imposibilul şi tot se cheamă că măcar ai fruntea sus şi nu te laşi…

Am ajuns în Trieste unde fără să cunosc nimic şi pe nimeni m-am îndreptat din aproape în aproape către consulat…unde da, am fost primit frumos…ca un domn respectat pentru ceea ce face şi nu jignit… iar când am plecat mai departe, către Monfalcone, marea m-a însoţit multă vreme, ca o călăuză credincioasă a călătoriei mele… am vorbit doar cu două persoane la telefon…un amic şi încă cineva… şi da… la al doilea telefon maşinile treceau pe lângă mine, rugsacul plesnea din nou din toate încheieturile dar eu stăteam cu el la ureche şi în sinea mea, deveneam ŞI MAI FERICIT.
Nu mai mă interesa că trec prin toate bălăriile de pe marginea drumului, că intru în nu ştiu ce tunel..ştiu doar că după ce am închis telefonul, am rostit zâmbind cu voce tare:  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ.   Doi prieteni români m-au întâmpinat pe drum şi m-au aşteptat fără ca eu să îmi dau seama, mi se rupsese iar ceva la rucsac de la greutate, fermoarele erau desfăcute..totul se rostogolise pe jos… mai apoi, un nou prieten, Silviu, se îndrepta spre mine venind direct din Sacile, de la peste 100 de km ca să mă ia şi să mă aducă înapoi a doua zi.

Iar în Sacile am dat peste un colţ de rai…câteva zeci de români petreceau româneşte… Silviu are un magazin…unde aproape numai români am văzut intrând… preţurile erau cu zece la sută mai mici pentru şomeri…Asociaţia GEORGE ENESCU  îi aduna la activităţi unde tradiţia românească se păstra frumos departe de ţară, pentru acei români întâlniţi de mine acolo, chipuri care m-au privit dar abia acum află cât de mult le-am privit eu pe ele… mă întrebam în vreme ce-i vedeam dansând…acolo…de-a gata..ei între ei..preparând porţiile şi bucurându-se de acea seară: oamenii aceştia, oare câte lacrimi or fi vărsat în sufletul lor când au ales să trăiască singuri şi departe, între străini şi suferinţă, doar ca să îşi facă o viaţă mai bună…ca să îşi crească copiii mai frumos…imaginea cu costume populare mi se părea incredibilă… da..păreau fericiţi…dar mă gândeam…că lacrimile lor nevăzute şi neauzite au fost infinit mai multe decât ale mele…mi se părea incredibil că în Diaspora românii de bună credinţă sunt mai români decât mulţi rămaşi în ţară…li se citea oboseala pe chipuri…li se citea durerea, dorul de cei dragi…dârzenia luptei loc cu greutăţile prin care au trecut în atâta amar de ani… li se citea fericirea că au izbutit prin ei înşişi să se adune laolaltă ca să poată zâmbi da, da, pentru ceea ce chiar ei au devenit, pentru viaţa lor: SPERANŢA UNUI VIS.  Acei români erau cu adevărat împliniţi, tocmai pentru sudoarea lor, pentru că niciodată nu uitau să privească înainte, cu demnitate dar mai ales, nu uitau de unde au plecat. Da, au alt standard de viaţă, da, pentru că şi ei sunt însăşi viaţa. Poate că în sufletul lor, îşi puneau multe întrebări despre cum să îşi facă o viaţă mai liniştită, pentru ziua de mâine… îmi trecea oboseala doar privindu-i… eu eram doar în trecere…dar ei, sunt mereu acolo, pentru doruri şi zile de muncă asiduă, necontenită… ochii lor vorbeau fericiri şi nefericiri… poveşti de viaţă fără de egal pe care le voi aşeza în ramele romanului la care lucrez, rătăcind pribeag ca să înţeleg mai bine sufletul românesc, să îi cunosc trăirile, oriunde s-ar afla…ce carte groasă aş scrie cu ce am învăţat în viaţă…şi ce carte ŞI MAI GROASĂ  aş scrie cu ce am învăţat de când am plecat…nume precum Petronela, Cati Florea, Sami ( Samson Iancu), Corina, Mihaela Grădinaru, Giulia Chicla, Cristian Groman, Diandra şi multe altele sunt numai câteva lacrimi frumoase de emoţie, suferinţă, grijă, împlinire, ale unei lumi pe care o descopăr încetul cu încetul…

Speranţa Unui Vis este un sentiment creat nu de mine ci de chiar destinele acestor suflete.  Privesc către următoarele zile şi se aude un glas… este chemarea spre timpul infinit al zbuciumului, totuşi frumos, care se află în inima mea. Nu mai există de multă vreme capăt de lume pe acest pământ. Există doar suflete care se caută fără să se aştepte…inimi care tresar fără să ştie când…iar în următoarele zile, ştiu că mă cheamă chiar freamătul româneasc, pe meleaguri străine şi totuşi….acasă… şi da…mai mă cheamă ceva… ploaia nu mă poate opri…pe măsură ce înaintez oboseala nu o mai simt…căci sunt prea sincer cu inima mea… până la sâmbăta care vine voi merge cu steagurile României şi Italiei la vedere…

 Sâmbătă voi ajunge în Oraşul Roşu, Bologna. Ciudat..cele 20 de turnuri de acolo strălucesc toate în clipa asta…iar paşii mei, vor fi mereu primii pe un drum al inimii fără de întoarcere.  Acum, la finalul acestei postări, aşteptaţi-mă puţin că bate cineva la uşă… nu…încă nu a venit… e încă departe… nu mi-a sosit înainte să mă întâmpine… dar nu-i nimic…am timp să-i aparţin toată viaţa pentru că am devenit pururea tânăr, puternic şi nemuritor. Şi mai am ceva… am cea mai fidelă prietenă…ca şi voi…SPERANŢA UNUI VIS…şi tot până sâmbăta viitoare, voi parcurge o distanţă ce pare imposibilă sub greutatea rucsacului… dar mă cheamă şi îmi dă o putere unică ceea ce e în sufletul meu…pentru că da, la celălalt capăt şi totodată nou început, se află  STEAUA CARE NU SE STINGE. O altă poveste..şi da, puteţi să râdeţi…dar eu am ochii umezi…cineva mă simte şi mă vede aievea şi mai ales mă înţelege…iar ca să vezi strălucirea unei frumuseţi pământene, niciun efort nu e prea mare… aşa cum voi toţi, sunteţi cea mai frumoasă speranţă a propriei voastre vieţi, aşa şi eu sunt cel care spune da mami,  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.

MESAJUL SPERANTEI UNUI VIS PENTRU ITALIA- SUBTITRAT IN ITALIANA.

%d blogeri au apreciat asta: