Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei

Vera Minescu și băieții săi frumoși

Priviți fotografia de mai sus întâi cu puțină atenție. După opinia mea, spune totul. Se citește mândria, tristețea, bucuria, dragostea, familia, fericirea. Dacă doriți să citiți și ce scrie mai jos despre cele trei ființe superbe, nu e nicio problemă. Ia să vedem… Citește în continuare „Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei”

Un film despre mine prost tehnic dar emoţional prin conţinut

Unii l-au mai văzut. Alţii nu. Vizualizare plăcută. Pentru subtitrare apăsaţi cc din josul fereastri. Toate fotografiile sunt făcute ori de mine ori de alţii în vremea călătoriei. Traducere şi lectură: Daiana Alexandra Dron.

23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940

SPERANTA UNUI VIS- IMPRESII DIN SZEGED- JURNAL CALATORIE 3


Nu pot să ajung la momentul unde ma aflu acum, Szeged, fără să trec peste ceea ce a fost în ultimele zile…la Timişoara am rămas impresionat de semaforizarea excesivă, de aglomeraţia din trafic dar mai ales de frumuseţea oraşului. Undeva spre seară m-am întâlnit cu una din fanele mele, o timişoreancă autentică, pentru scurt timp dar aromâncă poate mai patrioată ca ceilalalţi…m-a întâmpinat cu căldură…

a doua zi am părăsit Casa La Fayette şi m-am îndreptat spre Şarma unde într-o pensiune agroturistică am înţeles de ce unii au succes când ştiu să îşi promoveze trecutul şi tradiţia…pensiunea era singura unde puteam dormi până să pot ajunge în Sânnicolau Mare dar am crezut că visez când am intrat în ea…se numeşte Scwabenchaus şi a fost cândva casa unui german plecat acum…am rămas mut de admiraţie…uimire…locul unde serveai masa era sus, unde fusese hambarul iar acum devenit veritabil muzeu…în cameră mă simţeam un prinţ habsburg şi la recepţie parcă la masa şi tot mobilierul din jur în stil neobaroc ai fi zis că te aşteaptă vreun secretar al împăratului Rudolf…am făcut un filmuleţ…neprelucrat încă…aici, în vest, spe graniţă…toate satele parcă sunt mici orăşele, au de toate…am ajuns în Sînnicolau Mare unde nici naiba nu era pe străzi în afară de mine…un oraş magnific….micuţ dar superb…parcuri…flori….amfiteatre…sălcii…însă o ploaie mă sâcâia…am tras la un hotel şi nu a costat mult..


azi dimineaţă am întârziat plecarea spre Cenad…punctul vamal…dar ploaia s-a mai lăsat…şi am ajuns la vamă…am fost nevoit cu puţin înainte să mă sui în maşina de monitorizare până ” dincolo” că aşa am fost sfătuit…şi da, am ajuns în nici 10 minute de vamă pe pământ unguresc…şi dintr-o dată frig crâncen…am mers liniştit, şoseaua avea pistă de bicilişti ca un trotuar dar m-am temut….mi-am ascuns aparatul foto…tricoul…am pozat rar….fără să bag pe nimeni în seamă… maşina de monitorizare mă aştepta din 3 în 3 km….trebuia să ţin aproape…să nu ne pierdem eu şi partenerul de pe maşina cu bagajele…am reuşit…a venit ploaia…s-a oprit…iar a pornit…am intrat prin vreo 3 comune….curăţenie…piste biciclişti…coşuri de gunoi de o parte şi de alta la nici 10 metri unul de altul..canalizări….iarba verde…

civilizaţie maximă…curat…am mers cu teamă şi am avut emoţii pe şosea…poliţie la greu…nimeni nu m-a întrebat nimic…dar un şofer român m-a recunoscut din dubiţă şi a scos capul pe geam strigând ” înainte, curaj, speranţa unui vis”…m-a dat pe spate…mă văzuse la ştirile Pro…multe maşini cu număr de România…am intrat în Szeged dar nu mă întrebaţi când că nici nu mi-am dat seama… am mers…apoi am căutat o pensiune ceva…împreună cu partenerul de pe monitorizare…am găsit pensiunea Timarpanzio…jaf pe faţă…52 euro ptr două persoane…benzina scumpă…3-4 euro…fără maşina de monitorizare sarcina mea s-ar îngreuna căci nu aş putea căra eu atâtea bagaje…siguranţă ar fi mai puţină…Ungaria E CIVILIZATĂ  dar România e magnifică…aici e numai câmp…mare noroc că e wirelles aici ca să mai pot scrie toate astea…de mâine drumuri secundare fără taxă…dar neprevăzut…am vorbit în engleză…de mâine cred că adio internet şi cazare ok seara…prin sudul Ungariei nimeni nu ştie cum e…iar pe jos, deci faptul că eu merg zeci de km zilnic pe jos, puţini îl realizează…nu mi-e uşor…am tresărit şi am ajuns să fiu uimit că primesc un banal sms pe mobil de  la loana Radu…care scrie de mine…am primit şi de la Boriga un sms, primarul Târgoviştei, unul de încurajare finalizat cu ” Doamne ajută”…mâine dimineaţă după ora 8 mă întâlnesc cu consulul României din Szeged…e o tipă…trebuie să ţin cont de scopul expediţiei, proiectul intercultural…nu ştiu când mai apuc să scriu câteva rânduri…nu ştiu dacă în zona sudică a Ungariei există locuri cu Wi Fi. Se pare că banii rămaşi nu ne vor ajunge…două promisiuni de sponsorizare privată nu s-au concretizat…da…e uşor să spui vorbe…să amăgeşti omul…şi apoi să uiţi că s-a bazat pe tine…dar mă voi descurca…acum vă pup pe toţi cititorii mei şi nu uitaţi că nu există ţară mai frumoasă ca România…păcat că e şi locuită unde nu ne pricepem să facem ceva pentru munţii şi peisajele noastre…îmi vine să râd…mă mai uit pe net la jurnaliştii de la presa centrală care stau la căldurică şi invită vorbăreţi din politică…toţi sunt rupţi de realitate…habar nu au cum e de fapt lumea..cum e să mergi pe jos peste 600 km şi să cunoşti omul la poarta lui…în România nu există televiziuni de ştiri ci grupuri de interese…pahare cu apă minerală şi becalizare excesivă…la căldură…dar SPERANŢA UNUI VIS ştie cum e…ştie cum e să ajungi să te bucuri şi de un sms primit pe tărâm străin din ţara ta…să te bată vântul…să îţi promovezi oraşul, ţara…cei de la tv central sunt duşi rău cu pluta….talk show-uri de doi lei..îmi vine să rât de unii inteligenţi care nu cred că eu merg pe jos şi se dau măreţi aiurea..râd singur…pentru că eu vreau să îmi demonstrez mie asta puţin îmi pasă mie ce cred cretinităţile astea de oameni vânduţi la ” Vântu-ri” centrale…şi ” Felix” de Băneasa… ştiţi, sunt aşa fericit… sunt aici..merg lejer 30 km zilnic…40…chiar şi 50…nu mai obosesc….mă susţine SPERANŢA UNUI VIS…să fiţi cuminţi dragilor…şi dacă voi păţi ceva Doamne fereşte pe drum să nu uitaţi că eu nu mor niciodată…aşa cum nu moare nici SPERANŢA UNUI VIS…

ATENA GABRIELA STOCHITA SI ROMANUL „BENDISA LUMINA”, O CARTE SUPERBA

Important: puteţi citi acest material şi pe link Melicovici.ro alături de alte materiale de natură cât mai diversă.

Poate că revelaţiile noastre sunt retrăite aievea în faţa unor scriituri de-a dreptul surprinzătoare. Renaşte frumuseţea simplităţii în noi şi atunci, înţelegem farmecul acestei vieţi dăruită nouă de acelaşi Dumnezeu, al tuturor. Aşa aş putea începe şi cuvintele aşternute sunt totuşi neputincioase în faţa unei lumini fără seamăn: lumina Atenei, transcedentală prin ochii Bendisei şi a poveştilor care au adus din nou, în actualitate, rădăcinile legendelor valahe şi nu numai, al măreţiei unui mit numit Zamolxe. Este romanul BENDISA LUMINA, o creaţie şoc sosită în prezentul nostru tumultuos ca o salvare a sufletului pătruns de misterele timpurilopr străvechi…

Romanul BENDISA LUMINA al scriitoarei de la Târgovişte este o explozie mirifică a celor mai frumoase trăiri din vise pe care uneori, autoarea le trăieşte prin propria-i profunzime, retrasă în lumea ei şi a poveştii splendide din această carte apărută prin Editura ” Sărbătoare Publications” a scriitorului de origine română, Octavian Sărbătoare, stabilit tocmai la antipozi pe meleaguri australiene. Era şi normal, scriitorul O. Sărbătoare este arhicunoscut ca un zamolxian împătimit.

Revenind la BENDISA LUMINA a scriitoarei Atena Gabriela Stochiţă, am putea spune fără să greşim că de fapt revenim chiar în amintiri din trecutul pe care ne dorim să-l regăsim în prezentul punte spre viitor. Dealtfel, autoarea relevă cumva acest fapt prin cuvintele din roman: ” în sunetul apei descoperea vocea inconfundabilă a adâncului- PREZENTUL. Blocurile imense din piatră îi aminteau de strămoşii daci:TRECUTUL. Şi el, acum şi aici, pentru că a fost chemat: VIITORUL.
Arian şi Bendisa se regăsesc în Zamolxe şi Bendis, iar tinerii poveştii din roman aduc prin freamăt de meditaţie legenda într-o spirală prin care timpul se suceşte şi răsuceşte către mesajele divinităţii, iubirii şi dezlegarea prin semnificaţiile pietrelor a unor căutări îndelungi de sine şi pentru ceea ce a fost şi se întâmplă până la urmă cu adevărat. Scriitoarea aduce tradiţia Sânzienelor la o scară foarte ridicată, ai dori parcă să primeşti şi tu, cititorule, un ” fir de sânziană”. Preoţi şi călugări se ascund cu nerăbdarea lor de a descifra mesajele în faţa unui cufăr cu câteva petale desenate deschis atât în vis cât şi în viaţa reală de mesagerul al cărui nume se cunoştea deja: Arian. Şi ca orice poveste de neuitat, romanul edifică existenţa unei iubiri simple, de la începuturile revelaţiilor deodată ale celor doi până la momentul când îşi unesc destinele sub ritualul dacic, în vreme ce prietenul lui Arian, la zi de frumoasă tradiţie a Sânzienelor, Ilarion, primeşte de la Dachiana, prietena Bendisei, firul de sânziană.

Autoarea reminteşte de cunoscuta peşteră Potlogi, renumită pentru legendele care o înconjoară în cel mai frumos mister. Chipuri de zei, pietre care vorbesc, lupul alb mai întâi doar al lui Arian şi Bendisei, strecurându-se protector printre bolovanii peşterii şi nu numai, se reunesc în faţa focului sacru, cu forme sfinte. Arian şi Bendisa rămân împreună, după ce în vieţi anterioare trăite doar de ei, „copilăresc” cumva împreună şi aduc cele mai simple gesturi la rang de poveste nemuritoare prin splendidul schimb de pietre, ea, dăruindu-i una de lângă ape iar el, chiar din peşteră. Faptul se consumă totuşi într-o conjunctură frumoasă şi în real, acel real unde Floarea vieţii cu şase petale dezleagă ” misterul a ceea ce suntem şi ce am putea fi”. Chiar şi lupul alb apare de această dată în văzul tuturor, întărind frumuseţea unei legende şi grandoarea acestui roman fabulos al Atenei Gabriela Stochiţă.

Epilogul romanului este edificator, timpul trece, dar dorinţele împlinite în vieţi anterioare sau retrăite sub revelaţii renăscânde au corespondend într-un copil, o fetiţă, născută cu aceeaşi lumină în ochi pe numele său, simplu, curat, simbolic, BENDISA.

Romanul BENDISA LUMINA al autoarei A.G. Stochiţa este înainte de toate un dor de viaţă şi de frumos în cucernicia uneor vremuri care prin carte, îşi fac loc într-o lume mai dreaptă şi mai bună, prin penultimul act al cărţii, denumit ” Lumina eternă”: ” Viaţa pe pământ era frumoasă şi liniştită. Pământenii învăţaseră să iubească şi să preţuiască natura, soarele, stelele, luna…Reînvăţaseră să se iubească între ei şi să fie demni”.

BENDISA LUMINA este un roman deosebit. El spune cititorului simplu, despre vieţi ce îl caută, din ” Chemarea străbunilor”, vorbeşte de la sine atunci când îl citeşti şi fiecare rând scris în carte, aduce la iveală, trădează de fapt, lumina autoarei, care şi-ar dori nespus să fie copila şi fiinţa misterioasă din locurile lumii dorite, Bendisa. Vorbim despre LUMINA ATENEI GABRIELA STOCHIŢĂ. Şi ar dura încă un ciclu zamolxian ca să povestim despre trăirile şi dorurile şi regăsirile interioare pe care cartea ni le inspiră. BENDISA LUMINA este una din cele mai frumoase cărţi apărute vreodată la Târgovişte. Iar autoarea merită din plin nu numai aprecierile noastre dar şi piatra din peşteră deodată cu povestea poveştilor scrisă de ea.

material de Adi Melicovici

Anamaria Nicoara, un ecou de inger in Cetate


scris de Adi Melicovici

Nu e prima oară când Anamaria susţine un concert în Cetatea Chindiei. Îi place oraşul, îi plac oamenii şi mai ales îi place să cânte pentru ei. Are o voce superbă şi mângâie sufletele prin interpretările ei, ca un balsam de frumos.

Aseară, la Arsenal, în centrul Târgoviştei, artista a încântat din nou auditoriul prin evoluţia ei pe cât de discretă pe atât de încântătoare. Fani de toate vârstele s-au adunat în juru-i să o asculte şi solista a fost aplaudată la scenă deschisă. Vremea a ţinut şi ea cu evenimentul în sine şi cu Anamaria, ori publicul totodată, într-o seară de vară-toamnă splendidă, cum numai în Cetate se poate întâlni.

Anamaria a interpretat mai multe piese, ori ale ei ori din repretoriul unor trupe celebre iar cântecele nemuritoare oferite celor prezenţi cu generozitate au adus bucuria multor suflete, dornice de muzică bună, în cea mai profundă relaxare a unei seri de joi de neuitat. Să mai vii Anamaria la noi, târgoviştenii te aşteaptă cu drag!

ADRIAN APOSTOL, UN FOTOGRAF CARE ADUCE TRECUTUL IN VIITOR

Cuvintele se transformă deseori în…necuvinte…ochiul nostru, al oamenilor, observă uşor frumuseţile care ne înconjoară. Dar aici, între noi, descoperim de-a gata cum se spune talente care ştiu cum să scoată minunile în relief. Lucrurile simple. Banalitatea se transformă în artă. Arta se transformă în minune. Doi ochi formaţi şi două mâini îndemânatice, aşează în faţa noastră imagini a căror frumuseţe nu are seamăn. Priveşti, trăieşti, îţi imaginezi, simţi, înţelegi. Acesta este de fapt fotograful Adrian Apostol din Târgovişte.

Adrian Apostol este un foarte tânăr talentat din Cetatea Chindiei. Poate că oraşul nostru secular nici nu ştie încă despre nenumăratele imagini superbe, alcătuite prin arta fotografică de către Adrian. Îl vezi oricând şi pretutindeni ca om simplu, printre prieteni la fel de simpli, care au deja datorită lui amintiri de neuitat. Toţi am vrea să ne fotografieze Adi Apostol. Este un talent remarcabil. Şi a cam sosit vremea să îl remarce şi alţii.
Adi nu este un om bogat. Trăieşte ca atâţia alţii dintr-o muncă ocazională, atunci când la anumite evenimente este chemat să creeze amintiri de neuitat, din seri, nopţi, sau chiar dimineţi de orice anotimp. Adi ştie într-adevăr să dea frumuseţe anotimpurilor. Cele patru pe care toţi le cunoaştem, devin parcă mai multe, căci în feeria imaginilor şi a culorilor Adrian înţelege prin propria-i tinereţe şi talent cum să dea viaţă copacilor, oraşelor, oamenilor care zâmbesc parcă şi mai frumos când aparatul său este bine mânuit.

Adi trăieşte ca noi toţi între aceleaşi griji şi probleme cotidiene. Dar mă gândesc cumva că acest talent cu adevărat remarcabil, ar trebui sprijinit. Oricine îi solicită serviciile, nu va regreta. Poate foarte bine să facă imagini pentru reviste de specialitate, ziare, evenimente diverse…Dar acestea sunt încă puţine…iar fiecare om are dreptul să trăiască din ceva. Dintr-un venit stabil. E drept că fotografiile sale au apărut în vreo două reviste locale însă nu aceasta este limita pe care trebuie să o atingă. Orice publicaţie prstigioasă, orice fotomodel sau orice casă de modă, ca să nu mai spun orice ziar, şi-ar dori să aibă între paginile sale fotografiile lui Adi. Îmi doresc acum ca rândurile mele să aibă ecou pentru cine doreşte să îl caute şi mai apoi să descopere aşa cum am descoperit eu şi alţi prieteni de ai mei, că aici, în acest colţ de lume, în Târgoviştea străveche şi totuşi mereu tânără, Adrian Apostol crează prin el însuşi şi prin fotografiile sale o lume din care ai putea spune că până şi trecutul este adus în viitor. Până şi în alb-negru lumea pare mai frumoasă.

Şi pentru că mărturile stau temelie a spuselor mele, vă invit să vizitaţi un blog de excepţie.Ce vedeţi aici e nimic pe lângă ceea ce veţi vedea pe blog. O pagină unde veţi rămâne, garantat, încântaţi de fotografiile semnate de Adrian. CLIC AICI