RSS Feed

Tag Archives: targoviste

Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei

Posted on

Vera Minescu și băieții săi frumoși

Priviți fotografia de mai sus întâi cu puțină atenție. După opinia mea, spune totul. Se citește mândria, tristețea, bucuria, dragostea, familia, fericirea. Dacă doriți să citiți și ce scrie mai jos despre cele trei ființe superbe, nu e nicio problemă. Ia să vedem… Read the rest of this entry

Anunțuri

Un film despre mine prost tehnic dar emoţional prin conţinut

Posted on

Unii l-au mai văzut. Alţii nu. Vizualizare plăcută. Pentru subtitrare apăsaţi cc din josul fereastri. Toate fotografiile sunt făcute ori de mine ori de alţii în vremea călătoriei. Traducere şi lectură: Daiana Alexandra Dron.

Doar imagini video. Dar continui să fiu cu ochii pe ce e la Târgovişte.

Posted on

577292_499408856818993_1866007613_n
TURN CU ZIDINFORMARE: TEXTUL INIŢIAL A FOST ŞTERS DAR  SALVAT. Principalul motiv pentru care am şters aproape tot textul de la această postare era contradicţia ei cu profilul mai mult creativ sau travel al blogului. Mai multe cu altă ocazie.

Târgoviştea NU E CASA MEA CI A NOASTRĂ!




page

23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940

Expeditia SPERANTA UNUI VIS, jurnal- CINE ESTE STEAUA CARE NU SE STINGE


Cand am ajuns seara tarziu in San Dona di Piave, am dormit rupt de oboseala. Ingerul nu a uitat sa imi spuna noapte buna si asa, am prins incredere si forta. Iar drumul spre Mestre a continuat cu indarjire pe SS 14. Un prieten bun, Silviu, din Sacile, ma tot incuraja si informa cat mai am de mers sau se interesa cine ar putea sa ma ajute….si se apropia seara…nu mai vedeam masinile care treceau pe langa mine….stiu doar ca la un moment dat m-am prabusit pe o margine, in iarba, secerat de o durere puternica…dar eram constient…cu un efort altadata neinsemnat, am scos o ciocolata mica din buzunar si am mestecat-o. Aveam nevoie de putere…dar nu mai era apa…renuntasem sa o mai iau din cauza rucsacului….am dat sa ma ridic dar in acel moment, mi-a tasnit sangele  pe nas si am fost nevoit sa ma asez asa, sub cerul liber, cu fata in sus…nu mai aveam vitamina K 1 la mine…doar m-am rugat bunului Dumnezeu sa ma ajute…Nu stiam ca pana si sangele poate deveni lacrima… si totusi… s-a oprit… m-am ridicat greu… dar PUTERNIC. Ranile trupesti sunt mai usor de alinat decat cele sufletesti… si m-am intrebat: OARE ACESTA SA FIE MUNTELE FERICIRII? Da, poate ca acesta este pentru ca mai apoi, am asezat rucsacul indarjit la spate, temandu-ma sa nu plesnesca alte bretele la el si am mers inainte….continuu… se inserase….am privit steagul Romaniei si mi-am revenit…. de zile bune,


steagul Romaniei flutura pe strazile italiene la bratul meu si eram mandru….am luat jacheta reflectorizanta pe mine si am inaintat….soseaua s-a largit pe mai multe benzi….semn ca ma apropiam de un oras mare…dar nu se mai termina….am ratacit drumul….la un giratoriu imens scria SS 14 in  3 parti si m-am derutat….am intuit singur si am mers…..tineam rucsacul tot mai greu cand pe un umar cand pe celalalt… nu mai stiam unde naiba e Mestre asta…din cauza intunericului…. o voce ma cauta la telefon, ca de atatea ori de la intrarea in Slovenia si ma incuraja numai ascultand-o…. am ajuns la un hotel…Aurora…..chinezesc…Corina m-a sunat iar….draga de ea…plecase spre mine….sa ma usureze de rucsac…tocmai din Bologna…
Nu eram bun de nimic… si da….am auzit telefonul iar….ma intreba daca Aurora se numeste hotelul….era in masina iar eu pe hol…ne vedeam reciproc…am amutit… de emotie…probabil ca nu va intelege niciodata pe deplin ce a fost in sufletul meu in acele minute…mi-a adus vitamine…o sticla de cola…ciocolata…intaritoare…si nu numai….era o femeie tanara si foarte stapana pe ea….apartinea unei lumi diferite… aveam ochii umezi, mereu am ochii umezi cand dau sa-i pronunt numele…si cand ma suna in timp ce merg…imi da putere… da, era prima oara cand o vedeam… da…vedeam un inger pamantean adevarat…mi-a lasat o placheta ca sa nu mai car laptopul, greu si acela…si a plecat….am simtit un nod in inima cand am vazut cum se indeparteaza…si am adormit…si am visat…am visat OAMENI….Marie Rose…Diandra….Iancu Samson…da….devenisera toti cele mai frumoase lacrimi din Diaspora in cele mai frumoase vise ale mele…nu mai aveam de mult somnul linistit…m-am trezit in intuneric si cred ca aveam febra….ma dureau ingrozitor picioarele…am luat un calmant dar cand mi-a trecut, deja se facuse dimineata….

In Ferara am stiut ca ceva nu e in regula. Nu mai aveam de acum niciun bagaj la mine, decat aparatul de fotografiat….ingerul venise iar…si am pornit spre Bologna ca din pusca….dar m-am oprit repede…tot timpul imi venea sa vomit… seara trecuta ma dusese la un Mc Donalds inainte sa plece….hm…de cand nu mai intrasem intr-un Mc Donalds… ma simteam AL EI … dar mai ales al puterii dinspre ea….si iar m-am asezat pe iarba…masinile treceau in goana de acum pe SS 64…nu puteam nici sa vomit…mi-am bagat 2 degete pe gat si da…am vomitat indelung…tot traiam cu impresia ca imi iese si sange pe gura…nu ma inselam…m-am speriat…am zabovit cam jumatate de ora….am tras aer in piept…si da…am mers inainte…strada parea nesfarsita….dar steagul Romaniei flutura legat de bratul meu si cand il priveam, imi aduceam aminte ca am ceva de facut….consulul Cosmin Dumitrescu,atunci cand mi-l daruise, imi spusese in fata catorva zeci de romani, la Trieste: ” duce-ti acest steag cat mai departe domnule  Melicovici”. Si asa am capatat iar putere…

Nu stiu cand am vomitat din nou…stiu doar ca m-a sunat asta mica din Bologna si nu i-am spus nimic…ascultam vocea ei intreband normal ” pe unde esti” si mi se umezeau iar, la nesfarsit, ochii….vocea si incurajarile ei ma sprijinisera din Slovenia…era ca un aer pentru mine…de cate ori suna, incepeam sa respir…capatam forta…incredere…si da….am privit soarele care stralucea puternic, m-am ridicat cu cea mai apriga incapatanare si am continuat sa merg…trecuse deja de ora 3….venea seara…si da…la doar 5-6 km de Bologna vedeam orasul…indicatoarele ma derutau..pe unul scria ca mai sunt 10 km, pe altul doar 5….nu conteaza…am mers…am ajuns intr-o statie de autobuz si am stat intins cam 10 minute… nu aveam bagaj dar ceva ma durea in stanga…ma temeam sa nu imi curga sange iar…sa nu mai vomit…mi-era frig…asa cum eram cu fata in sus am sunat si apoi brusc m-am ridicat…aia mica venea spre mine…sa ma ajute sa nu bajbai prin ditamai orasul…sa ma duca la ea, acasa…si a venit…cu putin inainte de intrarea in oras…

Cum am vazut-o nu am mai simtit nicio durere. Toate imi trecusera pe loc…am ajuns la ea si mi-a dat camera ei sa stau aici 2 zile, sa ma refac…m-a servit si m-a rasfatat cu lucruri normale dar in situatia mea nu mai era asa…uitasem cum e sa mananci normal…cum e sa aiba cineva grija de tine…pe unde trecea fiinta aceasta aveam impresia ca ramane o lumina in urma…cand a plecat la prietenii ei, seara..s-a facut intuneric brusc…intr-un tarziu am adormit…dar noaptea, cred ca pe la ora 2-3, am simtit iar o durere naprasnica…de acum rucsacul era aici…am gasit ce imi trebuia…m-am trezit vorbind singur prin camera si intreband ” unde esti, mami?”… am lasat lumina aprinsa…mi-era urat…asa am adormit…din nou…si iar am visat…am visat numele unor straini care mi-au fost alaturi, numele si chipurile unor oameni care traiau departe de tara lor…oameni adevarati, care au inteles cum trebuie traita o viata demna…da….DIASPORA…

S-a auzit o bataie in usa….una puternica….mi-am adus aminte ca ingerul mi-a spus ca numai cine are cheia poate intra…dar se auzea ciocanind…si cred ca deliram…sau nu…oricum, aici casa e plina de candele…miroase frumos si totul e superb…dar azi dimineata, o lumina puternica am vazut cum ma orbeste…stralucea taman in pragul usii…ciocaniturile continuau…nu stiam daca sa deschid sau nu…credeam ca poate e ea dar nu…avea cheie…mi-am luat inima in dinti si am deschis…ha…ce credeti ca am vazut? Steagul Romaniei….si o voce se auzea dinspre toate intrarile…ma tot intreba…daca o vad….” ma vezi, ma vezi? Imi vezi lumina?” Nu stiam cine vorbeste…steagul flutura in pragul usii si deodata am inteles ca visez. Da…visam oameni care treceau ilegal frontiera acum multi ani…care stateau la cozi pentru vize…pentru un loc de munca…oameni care faceau toate muncile injositoare numai sa poata avea grija de cei dragi…visam oameni care devenisera parte a unei lumi pe care acum o inteleg….si ah…vocea tot intreba daca o vad….chipuri peste chipuri zambeau…vedeam lacrimi…doruri…copii fara parinti si parinti fara copii…vedeam sudoarea lor…vedeam totusi peste toate acestea acea lumina…infinita…puternica…si am inchis usa….dar nimic nu s-a oprit….cineva a rostit: MA VEZI? OMULE, SPUNE ODATA, MA VEZI? Sunt steaua care nu se stinge…..si am intrebat curios, in acel vis…DAR CINE ESTE STEAUA CARE NU SE STINGE? Si visul s-a curmat. M-am trezit…ce vis ciudat….am fost la baie…mi-am dat cu apa pe ochi….cand m-am intors in camera, m-am intins pe pat. Si atunci am auzit clar: Steaua care nu se stinge este pretutindeni pe lumea asta. Steaua care nu se stinge este SUFLETUL ROMANESC!

%d blogeri au apreciat asta: