RSS Feed

Tag Archives: tata

Ca-n orice relație care se respectă

Posted on

 

Reguli-simple-pentru-o-relatie-de-durata

Relațiile sunt de mai multe feluri. O iau ca la școală: Relații de prietenie, de colegialitate, diplomatice, de rudenie zic și hai că ajungem la chestiunea din începuturi dată ca să fie prea mereu greu încercată, dragostea. Read the rest of this entry

Întoarcerea în altă viaţă

10714822_10203536745793415_213234753_n

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ

untitled

Zori spre steaua care nu se stinge

Privesc spre lumina din suflet, ca să o las iar victorioasă, în cea mai frumoasă surpriză a destinului. Mă alint cu strălucirea nemuritorului dor spre care mă poartă paşii ultimei poveşti de viaţă şi de frumos din povestea clipelor pe care mi le-ai dăruit, ca un balsam al neaşteptării. Dar din dar al neprevăzutului s-a înfiripat în zorii primăverii din sufletul meu şi acum, astăzi şi aici, şoptesc cu gândul şi inima cuvintele chemării spre raiul pământean, până azi adormit în existenţa noastră. O floare care îşi deschide în cel mai frumos chip cu putinţă petalele, plânge sub greutăţile vieţii şi vreau să-i dăruiesc puterea de a surâde din nou şi pentru totdeauna.

Nu am pierdut nimic din ce n-am avut şi nu vom mai pierde niciodată nimic din ce putem avea. Spirala zilelor care vin se răsuceşte spre cerul dorinţelor  tale şi sus, un chip tot mai luminat, ne priveşte tristeţile, lăcrimând pentru ele dar zâmbeşte fericit să ştie că fata lui s-a făcut mare şi tot mai puternică. Clădesc prin soarele timpului cartea vieţii tale, ca să fie o lume întreagă mândră de tine şi de neîncetata luptă pe care o duci cu aşteptarea şi de fiecare izbândă, oricât de mică, a ta.

Se aude râul lacrimilor tale din seri de neadormire pentru că ştii, ele vor nu vor mai fi decât ale bucuriei, cât eu sunt aici şi cât mă vei dori lângă sufletul tău. Se mai aude un strigăt din chemarea noastră, poate că este şi sigur este binecuvântarea unui Dumnezeu care te-a adus între noi oamenii, în viaţa mea, ca să ne încânţi şi să ne faci fericiţi cu împlinirea visurilor din nopţi albe şi zile pe care ţi le doresc tot mai senine. Azi noapte am întrebat Destinul cine eşti şi mi-a răspuns că ochii tăi vor surâde etern începând din cea mai frumoasă Noapte a Speranţelor.

” Zori spre steaua care nu se stinge”
poezie proprie scrisă în memoria şi cinstirea eternă a tatălui lui Cristina Florentina Zidaru.

Părinte care ai plecat,
Spre un tărâm nemuritor,
Am să-ţi vorbesc, ca niciodat’
Deşi mi-e greu, şi nu uşor.

Dormi lin în lumea unde eşti,
Fii liniştit, veghez la ea,
Să-i dăruiesc în noi poveşti,
Cât voi putea şi exista,

Speranţe şi nu vorbe-n vânt,
Iubire, gând, chiar nemurire,
Din tot ce pot şi tot ce sunt,
Cinstindu-te în amintire.

O, ştiu că înţelegi,
Temeri şi aşteptări deşarte,
Dar vreau de azi să ne dezlegi,
Să fim doar NOI, până departe.

Să-i spui aievea într-un vis,
Ce mândru eşti acum de ea,
Iar eu, din nopţi de nedescris,
Spre alt curaj o voi purta.

Deschide cerul să ne vezi,
Distanţa, ştii, ne cam desparte,
Dar în curând ai să mă crezi,
Dreptatea cerului, mereu se-mparte.

Pentru frumosul tău copil,
Eşti steaua care nu se stinge,
În zori, când mă înclin umil,
Ştiind că nu o pot atinge.

Priveşte, spune, nu-i aşa,
Că minunată îţi e fata?
Şi poate chiar te-aş mai ruga,
Priveşte-ţi astăzi şi nepoata.

Acum te las, căci ţi-am vorbit,
Cum mă pricep şi fii convins,
Că astăzi, din alt răsărit,
Fetita ta iar A ÎNVINS!

Şi astfel, gândul meu de astăzi, însă nu cel de pe urmă, a fost purtat la sărbătoarea dragostei, către toate zările sufletului meu. Şi parcă văd lacrimi de dor pe un chip şi mai văd, uşor, dar sigur, şi surâsul încrederii că în viaţă, iubirea adevărată şi dovezile pe care scurgerea timpului le aduce, pot dărâma orice tristeţi. Căci acestea sunt trecătoare, iar bucuriile pe care ziua de mâine ni le poate aduce, sunt nebănuite şi nesperate, Cris! AI GRIJA DE TINE!!!

Şi un cântec extraordinar, grecesc, pe gustul lui AIA MICA

%d blogeri au apreciat asta: