RSS Feed

Tag Archives: trairi

Surâsul mării dintre lacrimi

Posted on
Surâsul mării dintre lacrimi

marea

Să plângă marea deodată cu strigarea mea,
și să adune stelele din străfunduri,
căzute acolo ca niște dorinți,
din lacrimi pictate de dor și fierbinți…
Era una care se plimba prin nisipul umed,
cu sufletu-i purtat de-a valma prin timpul vieții. Read the rest of this entry

Reclame

Cu tine… by Adrian M

p_17814_766x350-10-85

Cu tine lumea nu se schimbă dar putem avea lumea NOASTRĂ. Cu tine nu scad nici prețurile și nici facturile dar crește căldura din sufletele noastre care se caută fără să știe și când două inimi bat dintr-o zi într-una singură, cu tine nimic nu mai pare imposibil. Cu tine sunt eu și cu mine ești tu. Cu tine soarele răsare chiar și când se scurg din înaltul colțului de cer picăturile de ploaie din această toamnă târzie și din toate anotimpurile simțirilor noastre. Read the rest of this entry

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



Povestea din tine…

DSCF7367

E o poveste ca oricare,

ar spune restul lumii, nu?

Dar nu-i aşa…

Te-aş întreba…

Vreo amintire ce te doare?

Vreo bucurie rătăcită?

Vreun amănunt, ca drept scăpare?

De câte ori îţi răsfoieşti,

prin inimă, pagini de viaţă,

tu le cuprinzi, le aranjezi,

şi-apoi, rămân în tine,

mereu, o carte de poveşti

cu-acelaşi titlu: VIAŢĂ!

Las’ că e bine!

Poate că ai călătorit mult mai puţin,

decât nădejdile-cascadă,

speranţe în buchet de clipe,

ce stau într-una, nesfârşite,

să le trăieşti la infinit,

Cât sufletul îţi e senin.

Toate trăirile au fost şi-or fi, binevenite.

La început, ai fost copil,

şi mai târziu, ai înflorit,

în seri de îndoieli sau cine ştie,

liniştite.

Apoi ai înţeles răceala lumii,

singurătatea dorinţei tale uneori,

printre privirile discrete ale lunii…

Ca fiecare, te-ai şi îndrăgostit,

Şi tot aşa, alt început,

în urma câte unui banal sfârşit.

Îţi place să fii propria ta carte,

îţi place să fii zilnic o poveste,

Câte ai de vorbit cu-al tău destin…

Urăşti să vezi în jurul tău venin,

urăşti să te constaţi caz izolat,

de bunătate şi de toleranţă.

Urăşti până şi-această discrepanţă…

 

Faci ochii roată şi vezi mii de zâmbete,

e adevărat, unele sunt sincere-n priviri,

Dar ceva te îndeamnă, totuşi să urăşti:

e o realitate: multe-s măşti!

Poate şi ăsta e magnetul trăitului prin amintiri…

Povestea sufletului tău,

are foi multe şi e lungă,

ţi-am spus şi acum două-trei poeme,

să nu cumva să laşi vreun semn de carte,

fii cea mai bună prietenă a ta,

asta da parte!

Ce volum mare ar ieşi din tine,

să strige către strigătele păsări,

CITIŢI-MĂ şi dincolo de priviri,

să mă păstrez frumoasă-n voi, ca amintiri!

Nu-mi îndoiţi coperţile tablou,

şi nici ce scrie înăuntru, acum…

E tot ce am mai bun:

Un suflet, drept ecou.

De acelaşi autor citeşte şi SEMNUL DE CARTE DIN SUFLETUL TĂU

AUTOR: ADRIAN MELICOVICI @DREPTURILE REZERVATE, ITALIA, 2015

Semnul de carte din sufletul tău- poem

10967061_797242373702305_251685482_n

Mereu e adiere de azi,

fiecare ieri, fiecare acum,

fiecare mâine,

tu știi că n-ai să cazi…

Toată viața ta, e un nesfârșit drum.

Se rostogolesc muguri de gând,

pe crengile pământului.

Se aud îndrăznelile strigătelor- păsări.

Nu-i așa că ți-ar plăcea să ai aripi?

Nu-i așa că ți-e dor de zborul fericirii tale?

Uite cum saltă capul din rădăcini nemuritoare,

ici, colo, bucuroasă de dorurile ce le ai…

una câte una, câte o floare.

Întârzierile așteptărilor tale,

sunt sosiri din viitorul bucuriilor,

secret al trăirilor.

Miroase a rouă cu amestec de zăpadă.

Răsuflările cerului țin sfadă:

să mai lase fulgii, încă puțin, să cadă?

Se luptă anotimpurile între ele.

Vezi, până și pământul e indecis.

D-apoi tu, omule drag,

în speranțe mereu năvală,

cu închipuiri de nedescris?

Nicicând în acest timp,

n-a fost vreodată tragedie,

să rătăcești prin astenie.

Bucură-ți sufletul că vei trăi o nouă primăvară.

Tresaltă-ți inima, când vrei și știi,

prin lumi de vise și dorințe:

melancolii.

M-ai putea întreba,

ce vreau să spun cu aceste cuvinte,

pretenții de vers?

Ce încerc să spun, vreo luare aminte,

sau am vreo durere lăuntrică de șters?

Uite, hai să-ți dau o veste.

Sau nu, mai bine îți scriu o simplă poveste:

A fost odată, un anotimp de argint.

Sărbători, bucurii, seri de alint,

în fața focului și muzicii lemnelor,

ce trosneau parcă peste cana ta de ceai.

Până și asta e o amintire, de azi:

ce mai tușeai!

Poate ai o mâță ce torcea fericită,

poate ai un cățel ce stă lângă ușă.

Poate așa e tabloul existenței tale,

an de an, iarna prin seară.

Și se făcea că răsfoiești o carte.

Nu, nu un computer ci viața adevărată:

pagini îngălbenite de timp,

mirosind a hârtie de gânduri așternute,

de acum și din alte ierni,

trecute.

Deodată, toate vietățile lumii au prins glas,

făcând cel mai frumos popas:

viața ta, capitol din aceeași poveste,

deseori tulburătoare

dar măcar pentru tine,

întotdeauna, nemuritoare.

Aceasta a fost.

Așa-i că ți se pare banală?

Nici măcar nu ți-am spus vreo mare scofală.

Dar în volumul ce-l ții între palme,

e o morală:

niciodată să nu pui semn de carte,

în istoria vieții tale.

Niciodată să nu pui semn de carte iubirii,

niciodată să nu pui semn de carte speranțelor,

niciodată să nu pui semn de carte timpului,

care a fost, care este

și mai ales care va sosi.

Firescul existenței și al lucrurilor,

peste vremuri și locuri,

se împarte.

Hai recunoaște că ți-ar plăcea să fii și tu,

măcar câteva secunde, o carte.

Hai recunoaște că în paginile tale,

am citi un roman despre tine.

Nu ți-am dat însă o mică veste:

și nu, nu e poveste.

Te anunț că în tine se ascunde,

ca un mugur ce vrea să-nflorească,

lacrima bucuriei,

surâsul noii zile care a sosit,

suflet frumos, care-mi ești,

rătăcit prin atâtea mii de povești.

De fapt, vroiam să te rog,

privește afară!

Privește mereu înainte, pe cer, împrejur,

cu putere, cu încredere, bunăoară,

hai, ridică-te din vechiul anotimp:

E primăvară!

Vă aștept să-mi deveniți fani și pe ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL

Autor, Adrian Melicovici

DREPTURILE REZERVATE @2015

Vizualizați și VISAȚI ȘI TREZIȚI VIAȚA LA VIAȚĂ

 

 

%d blogeri au apreciat asta: