RSS Feed

Tag Archives: trairi

Scut de ” Fluturi ” în ” Insomnii ” de sclipiri

stele-multe-stele

Poate că dincolo de ochelarii unui şef de secţie, de companie sau de compartiment, se află acea sensibilitate nebănuită vreodată. Dincolo de privirea lui, aparent severă, poate prea serioasă pentru ceea ce se află dincolo de ea, se odihneşte acel frumos sufletesc pe care mulţi nu se obosesc să îl observe.  Nimeni nu-i ştie sau nici măcar nu-i bănuie tristeţile sau bucuriile. Grijile sau temerile cele mai ascunse, prin demnitatea lui.  Şi totuşi, acest om, îl poţi întâlni oriunde.  Dacă eşti foarte preocupat n-ai cum să-l observi, timpul împiedică multe. Şi totuşi, uite că în seri târzii, devenite mai apoi nopţi albe, el visează în cel mai adânc somn.

Rareori se întâmplă să visezi, culmea, Insomniile. Rareori se întâmplă să fii apărat de Fluturi. Irina are arme puternice. Poate prea puternice pentru cei ce se ard, paradoxal, cu focul aşternutului din sclipiri. Aşa cum furtunile vremurilor mătură apele tulburi, aşa şi vorbele-n vânt se uimesc de forţa puterii lăuntrice. Ele pierd şi pier, nu au putere. Puterea vine din cel puţin două locuri: de la Dumnezeu şi din Iubire.

Peste o jumătate de milion de oameni s-au molipsit de farmecul dar mai ales de profunzimea cuvintelor unui scriitor. De fapt, o scriitoare. Povestea e simplă: toleranţa, iertarea, iubirea şi deschiderea unui suflet către cititorul de oriunde. În această rezonanţă umană de amploare, ecourile răutăţilor nelipsite par demne de mila lumii scriitorilor. Ei privesc cu compasiune către amărâţii care îşi văd evidenţa posibilă doar atunci când uită de sclipiri. Insomniile au două tăişuri. Unii le visează, alţii le invidiază.

Fiecare cititor are preferinţele lui. Iar unul educat ştie să recunoască civilizat asta. Alţii însă, poate şi datorită faptului că încă citesc pe silabe, ca la clasa întâi, nu reuşesc să desluşească primele propoziţii ale unui mesaj nu neapărat literar dar mai ales de suflet.

Unii văd fluturi, meritat, în clipele frumoase ale vieţii, alţii nu au această bucurie. Cei din urmă, trebuiesc înţeleşi. Nu toţi oamenii au posibilitatea să discearnă între evidenţă şi nedorita lor abstinenţă. Rătăcirea unora este literară, a altora este de altă natură.

Fluturii sunt adevărul unor simţiri care continuă să se rotească protector în jurul aşternutului de sclipiri la ceas de Insomnii.  Nu pot fi învinşi niciodată de nimeni şi de nimic. Nici nu ar fi posibil. Oamenii frumoşi creează şi când visează. La fel ca ea.

Reclame

Valsul sufletului calator


Din rai nestiut si nevazut s-a infiripat chipul neaflat din refrenul inimii ca un balsam dadator de infinita bucurie in noua sa lume. S-au imbratisat valurile marii intre ele si picaturi de roua ale ploii de ganduri s-au scurs si ele in clepsidra sperantelor. A mai ramas el, sufletul, sa caute muzica vietii si cand s-a intamplat, scena fericirii a fost asezata aievea de noi destine, cautandu-se si ele la randul lor, in alte imbratisari, ca-ntr-un timp nesfarsit precum marea albastra din ochii stralucind ca doua sclipiri de chemare launtrica…dintotdeauna…pentru ca el, sufletul, a inceput sa danseze cu neasemuirea clipei. Vocea lui a pictat-o pe Ea, intr-un desen al dorintelor si urmatoarele nopti de arzanda traire s-au imbratisat pana si ele…iar timpul poate nu a stat pe loc dar macar a ramas mut in fata necuvintelor si a rostirilor din mii si mii de suflete…Si asa a inceput universul sa existe cu adevarat. Cosmosul nici macar nu a mai fost cunoastere ci doar vibratie. Totul a devenit un SUFLET CALATOR. Frumos, graitor prin el insasi, acest suflet exista in fiecare dintre noi, trebuie doar sa il vedem. In fiecare El sau Ea, exista frumusetea simplitatii, a intelegerii ca pana la urma, noi, oamenii, cu atat ne alegem daca stim sa masuram averile in simtaminte. La granita dintre VIATA si NEMURIRE, se afla Dumnezeul nostru, al tuturor, care ne cheama sa-i intelegem Iubirea, deloc cosmica si ea, mai degraba singura moneda de schimb pentru existenta sufletului calator. Ascultati muzica dintre ratacirile voastre cautatoare de dragoste si de frumos si veti cauta fara sa stiti chiar valsul vietii. Veti dansa lacrimand a fericire de implinire si poate ca cine stie, intr-o zi, macar o parte din noi vom intelege ca nimic nu poate fi mai frumos pe acest pamant decat noi insine, si SUFLETUL NOSTRU CALATOR…

Autor, Adrian Melicovici. Este un capitol dintr-un roman publicat şi scris de mine. Drepturi rezervate, de autor şi editura Bibliotheca

Treziti viaţa la viaţă

Posted on

Mă cheamă suspinul din ultimul strigăt,
Când mi-am auzit chemarea,
Şi nimeni nu mi-a răspuns.
Am vorbit cu mine rostind
Deasupra tuturor gândurilor,
Că eu însumi aş putea fi acel strigăt,
Răsunând ca un ecou deasupra lumii,
Mai aproape de univers,
Mai aproape de împlinire.

Visaţi cu mine de-acum, în neştire,
Zburaţi către infinitul din voi,
Dansând prin freamăt continuu,
De aduceri aminte, din viitor,
Şi din voi.

Nu eu şi nimeni nu scrie poemul acesta,
Doar timpul şi cearta că iubirea a devenit
O banalitate.
Asta nu-i eternitate!
Să simţi şi să spui sunt două lucruri diferite.
De aceea, dacă vă minţiţi sufletul,
Mai bine lăsaţi-le nerostite.

Treziţi viaţa la viaţă,
Şi scuturaţi clepsidra nerăbdării,
Să cearnă doar dorinţele voastre,
În dimineţi când încă visaţi,
Şi-n nopţi senine şi-albastre.

Poezia s-a transformat în necunoscut,
Şi când am înţeles că oamenii,
Încă văd versul ca pe o marfă
În vitrina indiferenţei,
Aş fi vrut să-i întreb:
De ce căutaţi eticheta cu preţul?
De ce în secolul involuţiei spirituale,
Credeţi că veţi putea plăti ca la market,
Cămările inimii voastre?
De ce nu vă priviţi în oglinda frumuseţii,
Şi rupeţi vraja neuitării,
De ce vă pierdeţi în argumente docte,
Şi puneţi în orice vers,
Şi trăiri,
Şi rătăciri,
Eticheta că-i totul patetism?

Plâng strigăte încă neauzite,
Sunt strigătele dragostei din voi,
Plâng cărţile prăfuite între monitoare,
Unde orice pagină îngălbenită,
Suspină, surâde tot mai rar,
Şi o doare…

Desenaţi-vă şi voi odată cu mine,
În misterul neştiut al rătăcirii,
Doar aşa vom înţelege-mpreună,
Secretul nemuririi.

Îmbrăţişaţi-vă propriile umbre,
Care nu v-au părăsit niciodată.
Coloraţi-vă visurile cu speranţele renăscute,
Să plouă cu clipe în fiecare,
Să ardă soarele cu raze dureri neştiute,
Să tune chemarea mea,
Chemarea voastră,
În fulgere cascadă,
Pe cerul spre care privim dintotdeauna.

Şi poate că cine ştie,
Într-o zi,
Împreună vom şti,
Şi ne vom regăsi.

Cineva o să rostească la ceas târziu:
Fiţi strigăte- păsări,
Fiţi necuvinte din şoapte,
Fiţi voi,
Şi-ntr-o zi,
Nimeni nu va mai dori să-nţeleagă,
Ce va fi mai apoi.

Autor poem: Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate
20 august, 2011.

Razboiul umbrelor


„Eu nu sunt o umbră neagră. Poate că umbrele negre doar te urmăresc dar ele tocmai de aceea nu te iubesc cu adevărat. Eu sunt glasul sufletului care îţi şopteşte să te priveşti adânc în inima ta şi să asculţi chemarea unui alt timp, al fericirii, ea însăşi o umbră căci nu o putem atinge niciodată cu adevărat. Eu sunt acea umbră care doar te fredonează în acordurile celor mai profunde trăiri, acolo unde tu, aievea ca un balsam al frumuseţii tale de om şi de femeie unică pe acest pământ ai înţeles că poate ne cunoaştem din alte vieţi şi acum, la răscrucea temerilor tale, ne-am împreunat palmele ca să citim în ele la clipa cea mai frumoasă şi cea din urmă. Şi poate că cine ştie, în altă reîncarnare îmi vei dărui sărutul tău ca să îţi sorb speranţele şi să ţi le împlinesc. Eu nu sunt o umbră neagră. Eu sunt doar o adiere de vânt- anotimp care te plimbă prin răcoarea dragostei ce ţi-o trimit de nicăieri, dintotdeauna şi totuşi pretutindeni. Eu nu sunt umbra dezamăgirii. Nici măcar a tristeţii. Nici măcar a visurilor tale de fiinţă minune cu chip de soare şi ochi de Rai.

Eu nici nu exist, pentru că există dragostea infinitului destin către care alergăm împreună şi tu, la ceasul nopţii adormi aievea ca o zână a unui alt univers, zămislit de acelaşi Dumnezeu care te cheamă spre surâsul tău atât de drag mie, muritorului etern dar mereu o ALTFEL DE UMBRĂ. Şi am sosit fără să prinzi de veste ca să alung umbrele negre şi să-ţi dăruiesc dorul şi toată viaţa mea dintre AICI şi ACOLO. Păşeşte şi tu pe acest drum şi nu te opri…păşeşte continuu, către frumuseţea existenţei tale căci eu te voi aştepta la fiecare colţ de cer ca să-ţi spun simplu:
BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA!”

Dar şi această umbră dispăru şi atunci, se auzi un glas întrebând-o:
„- Iar plângi? Atunci lasă lacrimile să curgă una câte una de pe obrajii tăi lumină şi priveşte. Lângă tine nu mai e nicio umbră. Sunt eu, aici, acum şi PENTRU TOTDEAUNA. Nu mă privi şi nu mă căuta. Eu oricum, nu te voi mai părăsi niciodată.”

Şi m-am întors. Într-adevăr, SPERANŢA nu m-a mai părăsit niciodată…

Autor eseu, Adrian Melicovici

Daca primavara ar avea lacrimi


Daca aş privi răsăritul
cu ochii inimii,
m-aş rătăci în sufletul tău,
ca să-ţi culeg lacrimile…

Şi dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-aş transforma în iubire.
Lasă-mă să te caut în infinit,
Ca pe un colţ de fericire.
Dacă dragostea ar plânge,
aş sorbi roua obrajilor tăi,
ca pe o licoare,
ademenitoare,
îmbătându-mă de frumuseţea ta,
să pleci din vitrina inimii mele,
nu te-aş mai lăsa.

Lasă paginile vieţii,
de până acum,
vino în clipa noastră,
să te am aici,
în soarele dimineţii,
după singurătăţile alungate,
în cea din urmă noapte albastră.

Ia-mă în dorurile tale,
Ca pe un gând nemărginit.
Nu plânge sub razele astrului etern,
căci tu eşti soarele din tot ce-aş fi,
arzi ca un foc şi printre flăcări mă cern…

Vino…
Clepsidra vieţii nu ne lasă,
plânge şi ea uşor,
cu nisip de lacrimi,
parcă în neuitare e rămasă…
Dacă primăvara ar avea lacrimi,
ţi-aş face brăţară de vise împlinite,
din infinitul meu dor.
Şi dacă primăvara ar mai avea lacrimi,
ţi-aş face o floare de colţ,
şi ţi-aş aşeza-o în părul pe care,
l-aş alinta cu mângâierile mele,
ca să te duc mai apoi,
departe de clipele grele…
Dacă anotimpurile ar avea toate lacrimi,
Le-aş transforma în râul vieţii.
Apoi te-aş fura din tristeţe,
ca să îţi dăruiesc surâs.

Iar plângi?
Uite…promite-mi că vom strânge împreună,
toate lacrimile, după ce citeşti,
al meu vers,
şi întoarce-te spre noi doi,
să fim cei mai fericiţi,
din acest univers.

Dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-am transforma amândoi în iubire.
Deci vino…
În viaţa mea,
Şi în cea mai frumoasă trăire.

Autor Adrian Melicovici
( din volumul de poezie COLŢ DE CER)

%d blogeri au apreciat asta: