Surâsul mării dintre lacrimi

marea

Să plângă marea deodată cu strigarea mea,
și să adune stelele din străfunduri,
căzute acolo ca niște dorinți,
din lacrimi pictate de dor și fierbinți…
Era una care se plimba prin nisipul umed,
cu sufletu-i purtat de-a valma prin timpul vieții. Citește în continuare „Surâsul mării dintre lacrimi”

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

2368370319_3155226c33_b

Să mă scald
în primăvara ultimului cuvânt
Ar fi ca și cum m-aș despărți
de cea mai frumoasă ploaie.
Ăsta da legământ: să nu uiți
Ultimele cuvinte de mamă grijulie,
sub răsuflări târzii și tot mai rare.
Și-aș mai sta,
cât ai respira,
și-aș mai ști,
vremuri de nevinovăție,
când ne creșteai obraznici și copii. Citește în continuare „ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici”

Prizonierii neuitării (de Adrian Melicovici)

Cele mai frumoase lucruri pe care ti le ofera viata, Gratis-imbratisarea-

Prizonierii neuitării

Din aurul clipelor născute ca dar
În muzica lină de şoapte altar,
E timpul oprit.
Ce surâs mai destin mi-aş dori,
să pot cuprinde întregul tablou
la ceas de iubire şi gând regăsit?
Să ceri mai mult decât nu aveai
nu-i oare greşit?
Primeşte neprevăzutul vieţii tale
ca pe o speranţă neştiută!
Nu forţa minutele ceasornicului.
Mai bine sparge oglinda îndoielii,
lasă cioburile în pulberea pierderii
şi spune zâmbind a fericire:
Te iubesc, libertate! Citește în continuare „Prizonierii neuitării (de Adrian Melicovici)”

Valsul trăirilor frumoase și eterne

1506642_723097034407527_914309389_n

M-am trezit clipă sub arșița de dor
Mă arde amintirea frumuseții de-atunci,
Din seri dezmierdate și dimineți prag,
Ori poate cine știe, chiar din viitor.
Era așa un desen cam neclar așezat în inima mea,
Care tot se schimba deodată cu anii grăbiți.
Prima oară a fost schița unei dorințe
Și-apoi s-a făcut suflet-contur în mine.
Când mi-amintesc, mi-e atât de bine…
Căci a rămas acolo, îmbrățișând tot ce sunt,
Iar stele-sclipiri, visuri toate au devenit
Și-ntre ele, cu acea obrăznicie-mângâiere,
Tremurându-mi suspinul ce-am fost și-am rămas,
Frumoasă și-acolo fiind deja, mi te-ai ivit…
De atunci, în fiecare viață nou începută,
Am iubit adevărul de azi: Că te-am dorit. Citește în continuare „Valsul trăirilor frumoase și eterne”

Pentru un vis şi-o inimă de aur- de Adrian Melicovici

 

sy100761rd

Cât e un prea banal şi nestatornic ceas?
Ah…dar ia te uită, e zi în plină noapte
Şi tu eşti vis trezit cu timpul ce-a rămas.
Sau poate mi te-arăţi desen închipuit
Ce stai cu schiţa în alb-negru la cerşit.
În plus mai şi vorbeşti cumva…
Eşti o senzaţie de şoapte.
Cine-a mai pomenit ca-n secolul de-acum
Să cerni cenuşa ultimului gând,
Prin sita vieţii ce-a trecut?

Sunt vorbăreţ de fel dar azi sunt mut,
Şi fericit şi trist şi optimist
Într-o splendoare de simţire omenească
Te caut inimă de aur, în strigătul care-a rămas tăcut.
Mai preţios e timpul care-i pe sfârşite
Decât trăiri din amintiri nici astăzi desluşite.
Mai în zadar e aurul din munţii răscoliţi
Decât comoara dinăuntrul tău, chip necioplit,
Zici c-am ajuns civilizaţii de neînţeleşi şi adormiţi,
În cel mai omenesc şi regretabil asfinţit.
Am săpat groapă menajeră, cum nu vroiam vreodată,
Şi-n ea, în acest secol de nemulţumiţi,
S-a rătăcit iubirea, cât colo, aruncată.
Aşa păţesc când scriu de-a valma şi în diferite vise,
Mi-e dor de dragoste şi off-uri-suflet,
Globalizarea mondială a setat şi sentimentele
Pe secţiunea fără noimă, adică „interzise”?

Câţi oameni mai visează un romantism fără reţea de internet?
S-a transformat timiditatea primei întâlniri,
Într-un curaj adus de tastatură.
S-au alungat prea ruşinoase şi totuşi splendide priviri
Nu mai suntem noi, nick-name ne e noul nume,
În cea mai dezorientată şi neregăsită lume.
Şi ceasul nici nu mai are ace să se-alerge acolo,
Analogia e desuetă şi-n mediul virtual
Orice persoană se-arată frumoasă şi cochetă.

Şi totuşi…în progresul existenţei deseori nebănuite,
Mai bat şi inimi care nu-s de gheaţă
Oricât ai dispera tu, suflete, în noua ta direcţie,
Iubirea a fost cea mai frumoasă regulă dar şi excepţie.
Nu avem nevoie de alt aşa zis analfabetism,
În dragoste ori şi mai simplu spus, în romantism.

Cât de sărac e acest vers în epitete, ce mai literatură,
Am devenit un criminal de poezie
Dar ce e dincolo de mine, iarăşi mă repet: Nimeni nu ştie
Doar inima care m-aşteaptă la ceasul acela, analogic,
Pentru un vis în doi, de-acum şi pururea, antologic!

Autor poem: Adrian Melicovici

DREPTURILE DE AUTOR SUNT REZERVATE

copyright@2015

Poemul frunzelor înlăcrimate, de Adrian Melicovici

frunze-de-artar

Dacă tu crezi în Dumnezeu,

atunci şi frunzele copacilor tot mai trişti

te vor răcori cu umbrele lor.

Fără verdele pădurilor, nu exişti!

S-au prins rădăcinile în pământul vieţii,

ca să-ţi arate sub soarele noii zile,

superba rouă, a dimineţii…

Se prind în cuiburi cu trudă făcute,

păsări din cer, cu dureri,

de acum, parcă prea nebăgate în seamă

şi da, tot mai mult neştiute.

Noi, oamenii tărâmului acesta,

care tronează în singurătatea planetară,

aidoma unui bătrân sihastru,

nu vedem geamătul chemării,

din al său profund şi unic albastru.

Adu-ţi credinţa din suflet şi bunătatea,

iubeşte tot ce-ai primit ca dar al existenţei,

căci numai tu, omule drag,

poţi repara chiar de azi, nedreptatea.

Ascultă…

Ascultă corul copacilor care cad seceraţi,

şi bocetul frunzelor fără vlaga de ieri,

un fierăstrău teribil ni-i face uitaţi,

cu codrii cu tot, care nu se vor mai legăna,

căci sunt bolnavi şi-n faţa mâinilor ce-i omoară,

au spaimă şi lacrimi, în nedorite dureri.

Curge apa izvoarelor din munţii ţării tale,

în scurgeri timide, triste şi tot mai domoale…

Zboară privighetorile pe sub cer

şi deasupra foştilor copaci tot mai în zadar..

Undeva, pe un vârf astăzi gol,

Nu mai e în picioare niciun copac, măcar!

Vreascuri uscate pe sub frunzele covorului

din toamna care vine mereu,

zac frumos aşteptând, ca un dar nemeritat,

să ne încălzească, în frigul pătrunzător…

Ce dacă e primăvară-vară…

Ce dacă evoluăm material.

Suntem condamnaţi la un ZERO spiritual

Dacă nu vom şti că vântul,

şi păsările, izvoarele şi ramurile,

fără frunze şi rădăcini,

ne vor pedepsi cu tristeţea lor.

Vrei să ieşi la iarbă verde artificială

în vacanţele viitorului?

Vrei să-ţi aduci cu tine vreascuri cumpărate,

din market-urile dispreţului faţă de ce mulţi nu pot?

Acesta nu e un poem populist!

Ia aminte tăietorule de păduri,

şi de frunze şi de rădăcini,

De azi vreau să fiu şi eu copac,

ca să te pot iubi în pace,

dacă mă vei înţelege că trebuie să exist!

Ah! Ai văzut tăietorule?

Au fugit păsările călătoare…

Nu mai au cuiburi,

nu ne mai cântă în zori de zi,

natura e muribundă…

au dispărut necuvântătoarele,

Dureri peste lacrimi abundă,

Tu vezi călăule de păduri, ce faci anume, vezi?

Îţi spun eu, frunza care plânge:

Este tabloul pe care-l pictezi!

Autor Adrian Melicovici

copyright@2015

Drepturile de autor sunt rezervate conform Legii 8/ 1996 si tot ce tine de protectia DDA 

Dacă doriţi să citiţi şi câteva articole de opinie, clic pe titlurile de mai jos:

Şi rădăcinile stejarilor seculari au lacrimi, nu-i aşa?

Cobzarul român, de la colţul uliţei pe drumul străinătăţii

La Comăneşti se lansează „Înstrăinate privighetori” de Carmen Balmuş

Mesaj pentru Cameron! Deportările, Paganel, piratii, discriminarea şi ardelenii

Dorește-mă…

imagesJG0FYSPC

De unde vii tu vis neştiut,
la ceas de odihnă,
al speranţelor mele,
în clipele celei din urmă seri,
când flămând de primăvară,
în suflet,
mi-aş fi dorit ca împreună cu mine
să vrei şi să speri?
Ştiai că te caut
ca un sărut de viaţă şi dor?
Sunt aici. Iar amintiri din trecut,
astăzi, în chip fericit,
doar datorită ţie,
se regăsesc în alte dorinţi:
ciudat: sunt altele, de astă dată,
din viitor.
Îţi aminteşti cum vom fi,
în taina sufletelor noastre,
care se caută,
deopotrivă?
Doreşte-mă şi taci rostind
doar prin iubirea ta
când iar vom opri timpul,
şi infinit, ne vom simţi
odată cu anotimpul…
precum roua dimineţii:
eterna frumuseţe a dragostei
şi vieţii.
Aştern în faţa paşilor tăi,
covorul de petale,
ca să aduc mireasma ta
mai aproape de fericire.
S-a aprins foc nebun
din vreascurile sufletului meu,
ca să ştii,
acum şi mereu,
cât de mult însemni,
pentru oameni,
şi pentru mine,
IUBIRE.
Autor versuri Adrian Melicovici
Din volumul de versuri Colț de Cer, de același autor.
Editura Bibliotheca @ 2011