De ce m-am enervat cu „șapte”

Adrian Melicovici, autor „șapte”

Păi da, la mine reacția este inversă uneori, pe dos adică. După ceva ani de stagnare, scriere, documentare, pandemie încurcă-tot și tot soiul de idei de-a valma, am găsit o editură mai mult decât răbdătoare cu mine, care l-au scos la lumină (pe romanul „șapte”) din tipare și bineînțeles că și în format e-Book, adică electronic. Ce am scris prin carte sunt motivele enervării. Dar înainte de asta, pentru că sunt și destui care citesc doar primul paragraf sau titlul, spun înainte să continui articolul că puteți comanda noul meu roman intitulat șapte, aici și astfel: Varianta tipărită aici. Varianta electronică, e-Book adică aici.

Ok, hai să continui. Se spune că perseverența și atingerea unor scopuri nobile, mărețe, țin de voință, forța de a spune unele lucruri, de a le intui și mai ales de a le transforma în realizări tot mai multe și frumoase. Că poate nu degeaba editura care a publicat cartea mea și-a spus Itaca Publishing House. Că Ulise ăla, Odysseum de fapt, s-a luptat acum vreo 2300 de ani și-n viață și prin poveștile lui Homer, rapsodul unei antichități poate mai evoluate decât imoralitatea lumească de astăzi. De discutat. Sunt sigur că dacă m-aș plimba vreodată prin Marea Ionică și pe tărâmul Itacăi, aș gândi tot cum să mă întorc acasă prin fel și chip. Că asta face Itaca și ca editură dar și ca revistă deja de notorietate: Publică autori români plecați din țară și totodată îi ține acasă, în cultura românească contemporană. Mă număr și eu printre ei. Poate nu atât de bine ca alții dar măcar mă strădui.

Ok, de ce m-am enervat? Păi m-am enervat pentru că recitind anumite pasaje din cartea mea abia ieșită din tipare, am realizat câtă imperfecțiune există în lumea asta. Câtă nedreptate, câte povești de care nu știm, câte ființe care ar avea ceva de spus. Inclusiv romanul meu este imperfect. Oricum nu l-am scris pentru elitele-critici literari și nici pentru vreun primăraș de provincie care să mă pună la panou. L-am scris pentru toată lumea de toate vârstele. M-am enervat pentru că deși l-am dedicat orfanilor și tuturor nepoților, am înțeles că există milioane de orfani și bunici pe lumea asta care nu au un destin fericit în existența lor. M-am enervat pentru că Francòis, zis Tocilarul, a trăit frumos dar puțin deși nu exista niciun motiv să nu își continue viața. M-am enervat pentru că din Cercul Negru descris de bunicul Tony, nu știu dacă vom mai ieși vreodată. M-am enervat pentru că Armatele Secunde au de gând să ne manipuleze traiul pentru încă mult timp. M-am enervat pentru că emigranții români au trecut prin multe și mărunte ca să aibă o satisfacție, se întâmplă și astăzi asta. M-am enervat pentru că avem copii născuți din familii mixte dar e greu de înțeles pentru unii naționaliști mai grei de cap că acei copii născuți din mamă româncă și tată de altă naționalitate, nu mai pot fi obligați să cunoască doar un steag sau o singură istorie de țară. Ce te faci când copilul are părinte român, altul străin și se mai și mută și învață prin alte țări? Câte istorii trebuie să învețe, ce fel de patriotism vor trebui să manifeste? M-am enervat pentru că lumea uită repede ce tragedie a adus tsunami din Oceanul Indian, planetară adică, m-am enervat pentru că am descris istorii romantice adolescentine, care pot fi considerate dulcegării. Însă fix astea lipsesc tot mai mult din frumosul contemporan pe care ni-l dorim. Romanul șapte transmite mesaje peste mesaje. Simplu, abrupt și zic eu dinamic. Nu e un roman de aventură cum pot considera mulți după primele capitole. Este un roman al sincerității lumești, ăștia suntem ca civilizație, cu bune și cu rele. Singurul lucru care mi-a plăcut mie personal, este că această carte îmi arată multe defecte. Îmi arată defecte de om și asta mă face fericit. Îmi arată că trebuie să perseverez cum și ce am de spus pe viitor. Îmi arată și ar trebui să le arate și altora că perfecțiunea cifrei 7 nu va putea fi atinsă niciodată. De fapt, îmi arată că întotdeauna voi avea de lucru cu mine, în competiție cu mine doar. Așa cum mulți alții mai au de făcut pentru ei.

Nepoții și bunicii au avut întotdeauna o legătură specială. Iar asta nu ar trebui să lipsească din nicio generație următoare. În fine, oricât de sâcâitor aș fi acum ca persoană sau oricât de gură largă ca bunic pe viitor, întotdeauna greșelile mele vin pentru că sunt mereu bineintenționat și poate mai și greșesc când pun suflet. Dacă nu aș fi așa, nu aș mai fi eu. Și aș părea un ciudat.

Cu drag vă salut, Adrian Melicovici

Învinge imposibilul. Învinge-te pe tine. Cum am reușit noi

Fotografie de Nadi Lindsay pe Pexels.com

A spus Valeriu Butulescu ceva interesant: „Nu-i cere unei femei imposibilul, că e capabilă să vi-l dea„. În ceea ce privește nerăbdarea, clasicul scriitor Alexandre Duma, spunea și totodată scria: „Întreaga înțelepciune umană, se referă la două cuvinte: Răbdare și speranță„. Iar pe undeva am citit, nu era indicat autorul, asta: „Cea mai frumoasă vârstă a unei femei este atunci când nu mai ține cont de vârsta ei ci de visele ei.„

Și încă ceva: Am citit, din câte țin minte pe aplicația Pinterest, că „somnul nu te salvează dacă ți-e obosit și sufletul.” Majoritatea dintre noi, avem câte un stres, o problemă care ne macină. Poate și pentru că nu știm să profităm de ceea ce primim, gratuit: Oportunitatea de a ne bucura de tot ce ne înconjoară. Unii au probleme de sănătate, alții în cuplu, alții la job și extrem de mulți cu greutatea corporală, așadar e clar că și cu sănătatea.

Eu merg extrem de mult pe jos dar mâncăcios din neam, nu am fost atent. Am slăbit, m-am îngrășat. Iar am slăbit, iar m-am îngrășat. În situația asta se află foarte multe femei, care nu mai au chef de nimic. Poate au un serviciu care nu le permite prea mult sport. Se duc la frigider pe bază de stres și apoi, se privesc îngrozite în oglindă, odată cu trecerea timpului.

Am văzut o mărturisire video pe o rețea de socializare unde o femeie, a dezvăluit că i-ar fi spus bărbatul că e aproape dublă față de când a cunoscut-o. Mai cunosc un caz asemănător. Una dintre ele a trecut la treabă, ca să fie iarăși ce a fost și mai mult decât atât iar a doua s-a plafonat, știți, genul acela de femeie slugarnică, mulțumită că bărbatul i-a spus că pentru el, e bine oricum cum arată. Ambele românce. Revin la prima dintre ele: E strălucitoare, sexi, fericită, cu vreo 20 kg în minus și a spus lumii întregi ce a făcut. Apoi alte zeci și zeci au urmat-o. Femeile „fură” de la altele la greu dietele de succes. Dar aici nu a fost așa. A doua femeie, cea plafonată, merge la spital tot mai greoi, abia pășind. Am dat două exemple.

Eu și soția am decis să ascultăm și de mai pricepuții în terapii naturiste, fără să fie nevoie să faci foamea dar nu să crezi că stând în vârful patului, consumând produsele, gata, se topește grăsimea, dispare celulita așa, pocnind din degete. Așa că am cumpărat și învățat de la alții mai pregătiți cum să procedăm. Uite așa am ajuns la Detox. Programul celebru Detox. Adică acela cu suplimente făcute din minerale, din plante, de la ciuperca Ganoderma până la produsul lichid finit, Olivoxul indispensabil. Degeaba citiți aici și vă duceți să căutați produsul cine știe pe unde. Chiar dacă îl veți găsi, într-un final fericit, nu sunt sigur că va exista cineva competent care să te îndrume. Și iar vei avea un eșec, probabil. Și iar te vei privi în oglindă, speriată, stresată și ultranervoasă. Și iar te vei necăji că nu te mai încape nicio rochie, că gâfâi și după câțiva pași sau un urcat de trepte de la cine știe ce scară. Că nu poți merge ca omul normal la baie, ba te umfli în burtă, ba trebuie să iei vreun triferment sau colebil, ba și ba și iară ba. Pentru că ești și nervoasă și intoxicată.

Însă vei strânge acum din pumni și decisă, îți va reveni speranța. De acum, vei ști că într-o zi, poate peste o lună, poate peste două sau trei, vei fi iarăși o femeie elegantă. Centimetri taliei tale se vor reduce drastic și sănătos, nu în 7 zile, 10 zile sau 48 de ore 😀 Nu vei mai visa nici dulciuri și mâncare toată ziua, pentru că dispare pofta. Însă apare cheful de viață.

Dacă tu crezi că poți, păi atunci poți! Ai uitat că ești femeie și poți orice? Ai uitat că ești poate un bărbat și ai capacitatea de a fi iarăși sau în sfârșit, domnul elegant pe care flutură fain un sacou și nu îți mai tragi burta ca să te închei la cureaua de la pantalonii numărul 54, sau făcuți pe comandă?

Unele persoane spun că sunt prețurile cam mari. Nu sunt mari deloc. Sunt competitive pentru că dacă te duci des la farmacie, la policlinică, la spital, ajungi să plătești poate triplu suma de bani necesară ca să apelezi la un produs naturist dovedit, demonstrat și garantat.

Care a fost soluția prin care noi am ajuns să purtăm iar măsurile de altădată, când eram mai tineri? Păi, am început cu Detoxul, compus din 4 produse. Și dacă doriți să fiți alături de noi, dați clic pe chestia asta subliniată, uite chiar AICI. Sau și AICI. Sau și AICI. Caută-ne acolo în privat și stăm la palavre cu toate explicațiile pe care le dorești, nu te costă nimic. Succes și hai, hai că poți fi elegant, suplu, poți fi și dumneata o doamnă iarăși elegantă și încântată. Nu va dura o veșnicie. Va „dura” apoi, o altă viață, te vei împlini moral și sufletește. Fă-ți datoria față de corpul tău, fii cea mai bună prietenă a ta! Vino aici.

Puterea bastonului după zeci de ani. Recepția tinerilor

Mi-am propus ca după mai mult timp, să scriu despre un subiect sensibil pentru cei sensibili, scuzați repetiția. Vedeți voi, anii trec cu mare repeziciune. Ca și viața. Nu îmi imaginam cum va fi în 2021 care deja se duce spre 2022. Sunt aici, gânditor, reflectez asupra unor lucruri diferite. Care au legătură cu oamenii și mai ales cu cei de vârsta a treia într-o confruntare tacită cu generația născută un pic înainte sau după 1990. Am trăit în două epoci diferite. Am prins anii când căram apa cu găleata ca să mă pot spăla și când trebuia să fiu de acord cu opritul curentului electric de către regimul de atunci, imediat după ora 22. Am prins vremuri când au existat și copilărie diferită față de cea a tinerilor de astăzi și un alt mod de a petrece timpul liber. Nu se inventaseră nici rețelele sociale pe internet și telefoanele mobile, nu existau. Însă aveam vacanțe formidabile la bunici, în vârful dealului. Aveam jocurile copilăriei, șotron, cartonașe, schimburi de timbre poștale, fotbal pe câmpie, lapte gros, respiram viață din viață, mersul la bâlci, datul în leagăn etc, citeam cărți foarte multe.

Eram însetat după seriile scrise ale lui Jules Verne, așa am învățat multă geografie. Mă îndestulam cu Dumas și realismul formidabil al lui Balzac, mai târziu. Încercam să înțeleg sacrificiul și suferința lui Jack London, marile romane ale lui Tolstoi și Sthendal, într-un Roșu și Negru greoi dar superb. Mă agitam cu Mircea Eliade și Călinescu, m-a încântat pentru ani sărutul în tren al lui Jim pentru Vera din cea mai frumoasă Carte a nunții. Și râdeam învățând multe pilde din Marin Preda. Nu am mai pus ghilimele, știu.

Am făcut armata un an și patru luni, de fapt o pușcărie a comunismului care totuși, ne-a pregătit pe mulți pentru viață. Credeți-mă, pușcăria de azi e nimic pe lângă duritatea și batjocura din stagiul militar de atunci. Acel an și patru luni nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Și astăzi, trăiesc cu respectul față de cei în vîrstă. Respect care lasă de dorit din partea multori tineri, Ei nu mai sunt romantici ca noi, nu mai așteaptă cu înfrigurare scrisori sau bilețele sau momentul întâlnirii cu o fată. Acum există Whastapp, Facebook și mesajele directe și deseori agramate cu „ce faci frumușico?”. Nu prea mai există roșeața aia din obraji, timiditatea, mersul la teatru și la cinema. Așadar sunt și lucruri pe carele regret. Nu regret comunismul ci abandonarea respectului și empatiei la scară prea mare.

Peste vreo 10 ani sau mai mult, o să încep și eu să devin moș, dacă mai prind anii ăia. Priveam zilele trecute aici în Italia, doi bătrâni care se plimbau de mână. Cumva reușeau să facă asta, fiecare dintre ei sprijiniți în bastoane. Pășeau agale, greoi și totuși mândri de iubirea și viața lor trăită laolaltă. Și am mai văzut perechi de oameni în vârstă. Unii râd de bastoanele lor. Alții sunt indiferenți. Ei bine, în bastonul ăla de care se sprijină un bătrân, este concentrată o forță uimitoare: Forța existenței, a vremurilor în care acel bătrân sau acea bătrânică au învățat din sărăcie, foamete, război, boli, cum să facă în așa fel ca nepoții sau copiii lor să nu mai treacă prin ce au trecut ei. Forța bastonului este incredibilă. În el mai sunt adunate povești niciodată spuse dar bine păstrate între amintiri. Bastonul ăla e mai puternic dar în sens pozitiv decât orice armă ucigătoare sau vreun tip mușchiulos și cu BMW care se crede buricul pământului. Mă rog, nu toți se cred zmei însă da, nu mai este respectul care a fost. Când pleacă la îngeri, bătrânii lasă pe cine știe unde bastonul lor, în care și-au sprijinit ultimii ani și amintirile, dorința de a mai trăi puțin, ca să își vadă urmașii fericiți. Nu mai râdeți de bătrâni, cei care aveți obiceiu ăsta urât! Tuturor ne vine rândul să nu mai auzim sau vedem bine, ori să ne sprijinim în baston! Tuturor ne vine rândul să fim neputincioși. Dar pentru generația tânără, pe care nu trebuie să o condamnăm aiurea, mi-aș dori să aibă mai multă empatie. Să încerce să înțeleagă jurnalele niciodată așternute ale bătrânilor și să tragă învățămintele de rigoare! Fără iubire, suflet și speranță față de cei care au trăit alte epoci, bunicii vor fi nefericiți. Cana aia cu apă pe care le-o duci lângă pat, valorează deseori mai mult decât un cadou de Crăciun. Este apa vieții și clipa fericită când bătrânul simte că nu e abandonat. Câteodată, bătrânii nu încurcă ci descurcă. Moral și psihic.

Adrian Melicovici

Sinopsis „Șapte…”: Pe când lumile față în față?

Toți avem povești de spus mai întâi nouă, apoi celorlalți. Pentru noi, ele sunt de fapt amintiri. Pentru ceilalți, pot fi ori descrieri plictisitoare, ori provocatoare de interes, numit la început, curiozitate. Apoi te absoarbe ce asculți când cineva vorbește despre un moment din viața lui. Extragi empatic pozitivul și negativul. Pilda și nepilda. Experiența și învățătura. Pe urmă, vrei să scrii ca și cineva, nu mai contează cine, un jurnal. Poate că toți am vrea să scriem jurnale. Ele devin fie cărți dezvoltate într-un parcurs literar inevitabil, fie niște foi așternute, acolo, ca să nu uiți cine ai fost, de unde ai venit, pățaniile existenței tale, clipele frumoase, tot ce ți se pare ție că ar fi de remarcat pentru tine în primul rând. Când scrii ceva, trebuie să te depășești tu pe tine, nu pe ceilalți. Asta am gândit când am început să scriu pentru viitorul meu roman, la finele anului 2016. Dar despre ce este vorba în „Șapte?” Încerc aici o descriere sumară, un sinopsis adică.

După ce au scăpat cu viață din Marele Val ucigaș, cei doi eroi și-au urmat viața, începută cândva, pe când aveau doar 16 ani. Apoi el, devenit bunic, scrie un jurnal impresionant după opinia lui. La un moment dat, apare un al doilea jurnal, al altcuiva. În jurul iubirilor și vieților cotidiene ale personajelor, principale sau de pe cuprinsul planetei, se întâmplă fenomene ale lumii, evenimente sociale și apariția repetată a cifrei perfecțiunii: 7. Pildele biblice, marii autori clasici și dialogurile aparent simpliste, dau fie culoare, fie învățăminte fiecărui cititor care se poate regăsi în viitorul meu roman, în măcar o descriere. Nu lipsesc tensiunea, suspansul, gândurile, simplitatea, complexitatea, controversele, scenele fierbinți sau acțiunea fictivă ori reală care se duce până după anul 2060. Un roman scris pe alocuri ca un film ce oferă cititorului imaginație, inclusiv din viața lui. Cartea propune un public larg, de toate vârstele. Generația a treia, își amintește. Generația a doua, retrăiește și speră continuu. Generația tânără, este provocată cu simplitatea și romantismul însă și ușor educată, prin introducerea unor clasici care au rămas moștenirea marilor învățături sau creații de astăzi.

Stângăciile inevitabil remarcate de un critic literar atent, sunt transformate în avantaje. Simplitatea devine complexitate rar dar sigur. Stilul abrupt al romanului oferă cititorului un plan epic împărțit în două părți, ale viitoarei cărți. În prima, intitulată „Salvarea și întoarcerea la viață”, de la Geneza adaptată simplist și pe scurt, până la nepotul orfan care își redescoperă bunicul, într-un jurnal ascuns de bătrân. Se dezvăluie catastrofa naturală din 2004, deci fapt real, apoi salvarea din iadul planetar dezlănțuit. Ușor-ușor, geografia, istorii scurte, se alătură întoarcerii la viața de zi cu zi, unde iubirea primează, atât între cei doi bunici cât și între tinerii care apar în prim plan. Încă din primele pagini, nepotul curios și orfan, află despre copiii timpului, care s-au născut pe alte meleaguri decât cele natale ale părinților. Familii mixte. Un anumit domn Jason vorbește despre câștigarea unui anumit tip de război de către generația tânără. Român la origine, bunicul din manuscris, ajunge să uimească pe nepot și astfel începe să fie scris un alt jurnal, fără să se bage de seamă de către primul cititor al memoriilor bătrânului: Nepotul Andy. Iar viața merge mai departe. Astfel, partea a doua, intitulată „Ultimul ecou”, se concentrează pe viața tinerilor îndrăgostiți de naționalități diferite, atrași reciproc fiecare de valorile țării de unde le provin părinții. Psihologia patriotismului (Naționalismului moderat ) încurcă fanatismul unora pentru că mulți copii născuți din familii mixte au de învățat istorii despre 3 țări chiar: Cea unde au emigrat ai lor și cele de unde provin. În partea a doua apar și controversele, nu sunt iertate insistențele în a da prioritate religiei, născută din teama de cineva care ar fi mai presus de noi toți.

Pe ansamblu, cartea propune multe mesaje, despre iubire, libertate, educație, nonconformismul care se manifestă mai ales în capitolul 16, intitulat Soledad. Bunicul nu uită nici cum a început iubirea lui neobișnuită, nici pățania din iunie 1990, de la mineriadă și nici de personajele care au emigrat prin lume, nu doar românii. Lumea are aceleași metehne chiar și în 2060. Dar iubirea și fenomenele lumii sunt mereu prezente, cu remarcile-reproș de rigoare ale bunicului din capitolul „Cercul Negru”, al romanului. Cu întrebarea unuia dintre personajele principale, din timpul unei campanii umanitare: Cum ar fi să punem față în față lumea modernă și lipsită de griji cu aceasta tristă și săracă, măcinată de războaie inutile și foamete? Perfecțiunea nu există, coincidențele însă da. Inclusiv cea care insistă prin existența cifrei 7, număr care dă și titlul cărții.

Romanul se citește simplu datorită exprimării abrupte, fără veleități literare relevante însă în ansamblu, în jurul iubirilor din poveste, această simplitate-momeală provoacă întrebări fără un răspuns multora dintre noi, transmite anumite mesaje uneori și în limbaj mai popular dar niciodată cu rea intenție din partea mea, a autorului. Nu întâmplător, finalul romanului se reduce la o frază ce provoacă la optimism, deși aparține unui scriitor mai degrabă pesimist: Emil Cioran.

Sper că ce am scris mai sus va provoca un interes tuturor generațiilor și dorința de a fi achiziționată viitoarea mea carte, după momentul publicării ei. Sunt peste 5 ani și jumătate de când scriu la ea și nu întotdeauna în condiții optime, așadar au fost și întreruperi datorate vieții cotidiene în care fiecare luptăm pentru tot ce ne mai trebuie pe acasă. Pentru că eu sunt un om simplu și mai și muncesc așa cum mulți munciți, ori în țară ori în străinătate.

Adrian Melicovici, Italia.

„Cine dorește să sponsorizeze apariția mai rapidă a cărții mele anul acesta, mă poate contacta în privat sau poate dona oricât dorește în contul meu din orice țară care aparține U.E, pe numele Adrian Melicovici, IBAN IT15MO708461623032003311648, Banca della Marca, Italia. Datele BIC pentru donatorii din afara Uniunii Europene: ICRAITRRU40. Mulțumesc.)

Ecouri din viețile-zbucium. Cu Zven cu tot

Salut! Tot eu sunt, știu că mai rar, după cum am obișnuit pe cei care mai citesc din prostiile înșirate de mine. La început am fost Adrian, pentru alții am devenit Adi și mai nou, îmi place să fiu și nea Adi.

Nu te mai speria că ți se întâmplă asta, omule drag

 Niciunul dintre noi nu scapă de așa ceva, oricât ar fi de sănătos, realizat, împlinit.

Ultimii pași ai iubirilor de lut

Chestiunile pe care le scriu acum, aici ar trebui citite ori mai pe seară așa ori în nopți de insomnii sau când ai vrea să strângi pe cineva la figurat de gât, să dai cu acea persoană de toți pereții scrâșnind din dinți, să îl împrăștii din toată frustrarea adunată de așteptări prelungi și deja banale la momentul ăla când în sfârșit, ai întâlnit ce nu ai căutat niciodată. Cam lungă fraza, ha? Știu. Însă și așteptările noastre sunt lungi de-a lungul existenței și nici măcar nu așteaptă al naibii timp să se așeze virgulele cum trebuie în istoria vieții multora dintre noi.
Nostalgii, melancolii, bucurii, tristeți, nepăsări, speranțe, dezamăgiri și muuuulte himere care de fapt chiar nu meritau să fie așa. Ajungi cumva să mergi cu ochii spre nicăieri pe stradă, gata să dea vreun pieton din sens opus peste tine, el firesc neștiind că tu încă visezi. Și poate că în clipa aia îți scrii memoriile deși aoleu măi maică, mai ai destui ani de trăit!