RSS Feed

Tag Archives: vise

Caută seninul… niște gânduri simple…

17918908_1356303091129561_1601406827_n

Nu, nu e o nouă poezie de a mea. Dacă vreți, adaug mai jos un clip unde îmi puteți auzi vocea și două dintre încercările mele, publicate cândva în volumul meu de versuri, Colț de Cer. Aici voi scrie puțin. Read the rest of this entry

Cu tine… by Adrian M

p_17814_766x350-10-85

Cu tine lumea nu se schimbă dar putem avea lumea NOASTRĂ. Cu tine nu scad nici prețurile și nici facturile dar crește căldura din sufletele noastre care se caută fără să știe și când două inimi bat dintr-o zi într-una singură, cu tine nimic nu mai pare imposibil. Cu tine sunt eu și cu mine ești tu. Cu tine soarele răsare chiar și când se scurg din înaltul colțului de cer picăturile de ploaie din această toamnă târzie și din toate anotimpurile simțirilor noastre. Read the rest of this entry

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



Scut de ” Fluturi ” în ” Insomnii ” de sclipiri

stele-multe-stele

Poate că dincolo de ochelarii unui şef de secţie, de companie sau de compartiment, se află acea sensibilitate nebănuită vreodată. Dincolo de privirea lui, aparent severă, poate prea serioasă pentru ceea ce se află dincolo de ea, se odihneşte acel frumos sufletesc pe care mulţi nu se obosesc să îl observe.  Nimeni nu-i ştie sau nici măcar nu-i bănuie tristeţile sau bucuriile. Grijile sau temerile cele mai ascunse, prin demnitatea lui.  Şi totuşi, acest om, îl poţi întâlni oriunde.  Dacă eşti foarte preocupat n-ai cum să-l observi, timpul împiedică multe. Şi totuşi, uite că în seri târzii, devenite mai apoi nopţi albe, el visează în cel mai adânc somn.

Rareori se întâmplă să visezi, culmea, Insomniile. Rareori se întâmplă să fii apărat de Fluturi. Irina are arme puternice. Poate prea puternice pentru cei ce se ard, paradoxal, cu focul aşternutului din sclipiri. Aşa cum furtunile vremurilor mătură apele tulburi, aşa şi vorbele-n vânt se uimesc de forţa puterii lăuntrice. Ele pierd şi pier, nu au putere. Puterea vine din cel puţin două locuri: de la Dumnezeu şi din Iubire.

Peste o jumătate de milion de oameni s-au molipsit de farmecul dar mai ales de profunzimea cuvintelor unui scriitor. De fapt, o scriitoare. Povestea e simplă: toleranţa, iertarea, iubirea şi deschiderea unui suflet către cititorul de oriunde. În această rezonanţă umană de amploare, ecourile răutăţilor nelipsite par demne de mila lumii scriitorilor. Ei privesc cu compasiune către amărâţii care îşi văd evidenţa posibilă doar atunci când uită de sclipiri. Insomniile au două tăişuri. Unii le visează, alţii le invidiază.

Fiecare cititor are preferinţele lui. Iar unul educat ştie să recunoască civilizat asta. Alţii însă, poate şi datorită faptului că încă citesc pe silabe, ca la clasa întâi, nu reuşesc să desluşească primele propoziţii ale unui mesaj nu neapărat literar dar mai ales de suflet.

Unii văd fluturi, meritat, în clipele frumoase ale vieţii, alţii nu au această bucurie. Cei din urmă, trebuiesc înţeleşi. Nu toţi oamenii au posibilitatea să discearnă între evidenţă şi nedorita lor abstinenţă. Rătăcirea unora este literară, a altora este de altă natură.

Fluturii sunt adevărul unor simţiri care continuă să se rotească protector în jurul aşternutului de sclipiri la ceas de Insomnii.  Nu pot fi învinşi niciodată de nimeni şi de nimic. Nici nu ar fi posibil. Oamenii frumoşi creează şi când visează. La fel ca ea.

Suntem nebuni dar ne tratăm cu viață

542645_367301740029706_73460796_n

Bun găsit. Postez mai rar după cum v-ați dat seama, traficul a scăzut, e normal, ce să citească lumea, ori vechii mei amici din Blogosferă, dacă m-am concentrat asupra altor lucruri necesare și acelea?

Nu am mai scris al treilea episod despre efectele călătoriei mele pe jos la Roma pentru că iar nu am avut timp. Dar anunț aici o altă expediție, româno- italiană, în sens invers pentru viitorul apropiat, însă nu pe jos. Ne-am strâns o ”gașcă” de români și italieni, unii jurnaliști, alții artiști, care cât se poate de oficial și îndrăzneț vom efectua ÎNTOARCEREA EXPEDIȚIEI LA TÂRGOVIȘTE. Detalii pe parcurs.

Ce să vă mai spun despre mine? Că între timp am scos publicului larg o revistă, de aici din Italia, se cheamă România TA Diaspora, deja foarte apreciată în formatul digital, și am reușit să adun alături de mine în viață ori în toate cele oameni superbi, unii nebuni așa ca mine, în sens pozitiv, mai precis.

Nu mi-am mai așternut niscaiva gânduri pe acest blog al meu, cum făceam odinioară când cititorii intrau măcar de curioși cu sutele. Nu mi-a fost nici aminte și noile mele ”nebunii” urmează să le aflați tot de aici, în timp real, LIVE  ca să mă exprim mai ca cei din media.

Deși era să o încurc cu sănătatea mi-am revenit miraculos, am slăbit peste 21 de kg în 3 luni cu o dietă disociată și am mers și minim o oră- două pe zi pe jos, deci sunt ok. Am o condiție fizică de invidiat și cine mă cunoaște știe că nu exagerez.

Știți, noi, unii, avem tot timpul ba idei, ba gânduri de ducă, ba vrem să ne luăm lumea în cap, ba vrem să facem lucruri nefăcute, că na, astea ne dinamizează cotidianul unde unii s-au rătăcit iar alții se străduiesc să iasă din el, făcând mereu câte ceva ce li se pare inedit. Ideea cu expediția de întoarcere de unde am plecat în 2012, e născocită de unul care mai târziu a abandonat-o dar eu oricum aveam în cap să continui cu ceva și prin urmare, da,  SE FACE.

Este un stil mai diferit al meu de a scrie acum, după cum știți, cititorii mei mai vechi. Să știți că nici în Italia nu curge cu lapte și miere iar mulți se dau interesanți, alții o arată fără să se bată cu pumnul în piept. Eu am rămas același personaj, simplu, deschis, deloc cu nasul pe sus, cum sunt unii care au impresia că dacă e o cameră de filmat în fața lor sau un prompter gata, sunt buricul pământului.

Știți ce frumos e să poți face fără remușcări și prejudecăți toate nebuniile din lume? Cu asta vreau să concluzionez mâzgăleala mea de postare, aici, de față, cu ceva gânduri despre cum să ieși din plictiseală, negativism, pesimism, tot ce ține de falsul narcisism și de cum să faci ca să îți fie bine. A…nu vă gândiți la bani..ăia sunt un mijloc nu un scop, se știe, scrie pe toate rețelele de socializare asta… Păi ca să îți fie bine, trebuie să crezi în ceva. Să ai frate un scop în viață. Un ideal. O năzuință. Un vis. Mereu câte o speranță.

Speranțele nu costă nimic. Un surâs nu costă nimic. Nu-l îndupleci pe Dumnezeu cu văicăreli și nici cu mutre acre ori cu narcisism. Am eu ce am cu narcisismul deoarece am cunoscut persoane numai lapte și miere care au promis, au trimis mesaje, au răspuns au sunat și apoi s-au evaporat sub adevăratul lor  chip, ăla pe care mereu îl bănuiesc până la proba contrară. Dar nu e bai și nu ăsta e scopul postării mele.

Scopul postării mele este exact concluzia. O primă concluzie a mea de când am plecat din România: că oriunde te-ai duce, îți poți sfinți viața și locul. Faci ce îți place fără să deranjezi pe nimeni și fă-o bine. Mă rog, unii idioți sunt deranjați că ei nu pot face ce le place și tu da, păi na, soarta, cine v-a pus să vă amanetați gândurile fraților către interese unde voi sunteți cele mai nașpa instrumente de manipulare? Fiți liberi!

În finalul acestor înșiruiri haotice de gânduri, vă mai spun ceva: orice vreți să faceți e posibil, măcar parțial. Energiile pozitive sunt fantastice ca dimensiune când dați întâietate sufletului vostru și simplității voastre. Uite, eu și cei ce mi i-am apropiat, facem chestii nonconformiste, nu deranjăm pe nimeni, ne scriem din priviri viitoarele escapade și nebunii și apoi le facem, fir-ar mama ei de treabă! Prin societatea unora rămași în urmă cu zecile de ani, s-ar spune că suntem nebuni, că e imoral să fii mai liber decât îți dă voie sistemul hai să-i zicem..civic… Nu-i așa! Nostalgia lucrurilor frumoase nu este niciodată îndepărtată. Dar când vii din viitor și accepți că ești așa mai nebunatic de fel, în ceea ce faci, în aventurile viitoare ale vieții, în încercări curajoase, atunci știi fericit că ai început să te tratezi cu viață.

V-am pupat pe moment. Adi.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: