RSS Feed

Tag Archives: visuri

Mi-e toamna prin frunza dorului etern

Posted on


Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE

Reclame

Treziti viaţa la viaţă

Posted on

Mă cheamă suspinul din ultimul strigăt,
Când mi-am auzit chemarea,
Şi nimeni nu mi-a răspuns.
Am vorbit cu mine rostind
Deasupra tuturor gândurilor,
Că eu însumi aş putea fi acel strigăt,
Răsunând ca un ecou deasupra lumii,
Mai aproape de univers,
Mai aproape de împlinire.

Visaţi cu mine de-acum, în neştire,
Zburaţi către infinitul din voi,
Dansând prin freamăt continuu,
De aduceri aminte, din viitor,
Şi din voi.

Nu eu şi nimeni nu scrie poemul acesta,
Doar timpul şi cearta că iubirea a devenit
O banalitate.
Asta nu-i eternitate!
Să simţi şi să spui sunt două lucruri diferite.
De aceea, dacă vă minţiţi sufletul,
Mai bine lăsaţi-le nerostite.

Treziţi viaţa la viaţă,
Şi scuturaţi clepsidra nerăbdării,
Să cearnă doar dorinţele voastre,
În dimineţi când încă visaţi,
Şi-n nopţi senine şi-albastre.

Poezia s-a transformat în necunoscut,
Şi când am înţeles că oamenii,
Încă văd versul ca pe o marfă
În vitrina indiferenţei,
Aş fi vrut să-i întreb:
De ce căutaţi eticheta cu preţul?
De ce în secolul involuţiei spirituale,
Credeţi că veţi putea plăti ca la market,
Cămările inimii voastre?
De ce nu vă priviţi în oglinda frumuseţii,
Şi rupeţi vraja neuitării,
De ce vă pierdeţi în argumente docte,
Şi puneţi în orice vers,
Şi trăiri,
Şi rătăciri,
Eticheta că-i totul patetism?

Plâng strigăte încă neauzite,
Sunt strigătele dragostei din voi,
Plâng cărţile prăfuite între monitoare,
Unde orice pagină îngălbenită,
Suspină, surâde tot mai rar,
Şi o doare…

Desenaţi-vă şi voi odată cu mine,
În misterul neştiut al rătăcirii,
Doar aşa vom înţelege-mpreună,
Secretul nemuririi.

Îmbrăţişaţi-vă propriile umbre,
Care nu v-au părăsit niciodată.
Coloraţi-vă visurile cu speranţele renăscute,
Să plouă cu clipe în fiecare,
Să ardă soarele cu raze dureri neştiute,
Să tune chemarea mea,
Chemarea voastră,
În fulgere cascadă,
Pe cerul spre care privim dintotdeauna.

Şi poate că cine ştie,
Într-o zi,
Împreună vom şti,
Şi ne vom regăsi.

Cineva o să rostească la ceas târziu:
Fiţi strigăte- păsări,
Fiţi necuvinte din şoapte,
Fiţi voi,
Şi-ntr-o zi,
Nimeni nu va mai dori să-nţeleagă,
Ce va fi mai apoi.

Autor poem: Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate
20 august, 2011.

Un cer pentru doi…

Posted on

Undeva, cândva, cineva, spunea:
„Să crezi mereu în steaua ta,
să crezi în fericire,
şi al tău vis va exista,
acum şi-n nemurire,

Din al tău suflet să alungi, tristeţea tinereţii,
de vrei departe să ajungi
şi-n frumuseţea vieţii.”

am încheiat citatul. ( fragment din poezia ŞI CAUTĂ FERICIREA- vol. de versuri COLŢ DE CER, autor subsemnatul adică eu adică Adrian M 🙂 )

Fiecare fiinţă de pe acest pământ are câte o stea pe cerul dorinţelor şi nu, nu sunt stele căzătoare care se pierd în „nicăieri”. Dimpotrivă, ele cad uşor în cele mai neaşteptate momente şi le prindem fără să ne dăm seama în acel colţ de inimă rămas cu de la Dumnezeu putere liber pentru cine nu va mai fi şi cine nici nu a mai fost. Suntem în mileniul progresului şi al tehnologiei online, un avantaj pentru omenire dar deseori un dezavantaj pentru chemările dinlăuntrul sufletelor noastre. Nu mai există noţiunea de „fericire în doi” sau aceea de ” suflete pereche”. Globalizarea e ca un cancer al vremurilor de foarte multe ori şi să sperăm că într-o bună zi, fericirea nu va fi şi ea virată pe vreun card bancar. Căci împlinirea din noi înşine nu se percepe ca o dobândă ci mai degrabă ca o lege a compensaţiei pentru vremuri din viitor pe care nimeni de pe lumea asta încă nu le-a pierdut.

Mnoa, am încercat să vă spun că uităm de noi şi ne plafonăm deseori în ” boli lungi” cu ” moarte sigură”. C-aşa e-n viaţă, speranţa moare ultima…ete’ că unora ne moare până şi speranţa şi credem noi în mod greşit că a murit prima…dar nu-i aşa. E suficient să vezi dincolo de un chip drag, dincolo de ochii paradis si înţelegi după ani şi ani că până la coadă, tot nu ştii „matematică”: adică socotelile sunt răsturnate de un calcul divin, neconsemnat în niciun manual pământean ci doar în ” vederile” unui Dumnezeu minunat, care ne-a creat pe toţi cu un scop în urmă cu nici noi nu ştim cât…

Dicţionarul vieţii are cuvinte şi expresii pentru mulţi tabu dar incitante: relaţii, iubire, dragoste, dorinţă, împlinire, etc… Şi tocmai când zicem că ni le-am scos din dicţionar, vine o zi când îţi bate destinul pe umăr şi te-ntreabă: băi, ai uitat cam repede de mine… 🙂 Aşa o fi…aşa şi este…ştiu asta, pentru că de vreo două zile pe cerul MEU soarele zâmbeşte cam cum vedeţi în chestia de alături… 🙂

Dar nu vreau să fie doar cerul meu. Ca să priveşti stelele, ca să trăieşti apusuri nesfârşite de soare şi ca să îţi spui ultimele şoapte din inimă sub banalul dar atât de fredonatul clar de lună, trebuie să fie neapărat DOI. Un cer pentru doi…În dimineţi răcoroase de vară ai vrea să îţi iei iubita de mână şi să păşeşti cu sufletul plin de bucurie prin roua firului de iarbă, printre mii de flori, care până la urmă zâmbesc şi ele la rândul lor în faţa adevăratei flori, cea care răsare aşa, ca din pământ într-o viaţă de om şi mai apoi te determină să îţi pui întrebări la care desigur, nu prea găseşti răspunsuri însă unul tot îl primeşti de la propriu-ţi cuget:
este răspunsul primit atunci când îţi întrebi sufletul o chestie şi tu nu mai ştii să rosteşti vreun cuvânt dar auzi aşa, aievea: ” e o floare rară omule, ce mai aştepţi? Culege-o fără să o rupi vreodată şi ai grijă să înflorească o viaţă dacă se poate”.

Şi atunci vine şi revelaţia: vrei să iei acea floare lângă tine, cât mai repede, să o ţii strâns în braţe şi să-i spui dacă aşa simţi: BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA! O da, drumul e lung până departe dar până la urmă mă gândesc că dacă ştii să ceri din tine ceea ce îşi doreşte celălalt înainte de toate, poate că mai există o şansă ca o nouă pagină a vieţii să fie scrisă în existenţa ta. Căci această fată despre care vorbesc, a apărut ca o poveste dintr-o dată şi mai apoi s-a transformat într-un basm. Şi nu vreau să fie o simplă poveste, dacă se poate aş dori-o nemuritoare, ok?

Să vorbim doar puţin şi despre revelaţii…ele vin plăcut şi suprinzător atunci când înţelegem că aşa, într-o zi simplă, într-o amiază de vară toridă, doi ochi îţi apar în faţă în chip neaşteptat şi mai apoi, gândeşti în câteva secunde ce poate nu ai gândit toata viaţa ta de până atunci: că există totuşi fiinţe pe lumea aceasta, care se află la doar doi paşi de noi, care merită să fie iubite şi respectate şi care poate că ţi-au fost trimise în cale de acelaşi Dumnezeu, binevoitor. Îţi ştergi în acea clipă pe furiş o lacrimă, dar nu e un semn de slăbiciune ci de fericirea că ai mai aflat încă o dată că eşti om şi că poţi da acelei fete minunate tot ce ai mai frumos în tine, aşa cum nu ai avut ocazia vreodată. Este acea rezervă de bucurie a ceea ce simţi că în sfârşit, cineva ştie să primească cu inima ei ceea ce s-a aflat ascuns în inima ta, pentru acel moment şi pentru mai departe, alături şi împreună.

Între timp, acele ceasornicului par să se fi oprit: timpul nu e invincibil, pentru că măcar acum, el a stat în loc. Ştiţi, mulţi dintre noi poate că am oferit şi am fost dezamăgiţi de ceea ce am primit, poate că nu a fost prea comod să fii trup şi suflet alături de cineva şi să primeşti răspunsul timpului pierdut. Dar anii trec, ne maturizăm, începem să ştim a citi în cineva, în inima şi sufletul care ne cheamă, indiferent de vârstă şi de loc.

%d blogeri au apreciat asta: