SPERANTA UNUI VIS- JURNAL DE CALATORIE IN IMAGINI SI CUVINTE

Expeditia ” Speranta unui Vis” se afla in ziua a cincea, la Slatina, zi de pauza. Am plecat marti, pe 9 octombrie, la ora 10.30, dimineata, din Vama Targoviste, asis

tat si incurajat de autoritatile locale, de primarul Gabi Boriga si prefectul Dambovitei ca si de presa locala, prezenta si ea. Imi iau la revedere de la toti si ma indepartez, incepand sa merg pe jos cei peste 2000 km pana la Roma. Pe masura ce ma indepartez, intorc capul si am ochii umezi, in lacrimi  dar sunt prea departe ca sa mi le mai vada cineva. Mi le sterg usor si pornesc cu darzenie inainte…peste vreo 6 ore ajung in Gaesti unde innoptez intr-un motel, atat eu cat si insotitorul de pe masina de monitorizare, un matiz inscriptionat cu numele expeditiei si foto cu turnul Chindiei plus Colloseum-ul din Roma. Toata teama normala de dinainte pentru ceea ce urmeaza sa fac imi trece. Chipul Fetei Soarelui mi se arata in suflet…ea stie…tace…dar INTELEGE. Niciun sacrificiu nu e mare atunci cand vrei sa iti vezi un vis implinit…doar puterea dorului ce-l porti locurilor dragi, fiintei care e ACASA  pentru ca te insoteste in inima, aduc o forta nemaintalnita. Si acum stiu ca POT.  Cei 2000 km pana la Roma au devenit azi cand scriu doar 1850. Dar sa continui…

In dimineata de 10 octombrie pornesc spre Pitesti, trec prin Topoloveni si ma opresc epuizat la iesirea din Stefanesti, de fapt, la doar 1 km de Pitesti. Pe drum, masina de monitorizare deschide drumul si ma asteapta din 5 in 5 km ca sa beau apa si sa mi se faca filmari scurte si poze. Statiile de emisie receptie se descarca repede pentru ca nu a fost timp sa fie formatate. Suntem nevoiti sa ducem masina intr-un service apropiat deoarece nu mai functioneaza partea electrica prin care alimentam totul: laptopuri, statii, telefoane, camera video, etc. Se rezolva si pornesc mai departe. Pe 11 octombrie ajung dupa alti vreo 26 km in Lunca Corbului. Nu avem unde sa innoptam, asa ca dormim in Matiz chinuiti, in frig, mai pornim noaptea motorul sa incalzim dar tot nu e ca in pat. Vremea se raceste.

In 12 octombrie plec dis-de -dimineata spre Slatina, pana unde am de mers vreo 47 km. Am picioarele pansate preventiv, bube, bataturi si nu sunt odihnit bine. Mananc conserve ca in armata si ciocolata dupa ciocolata cam la 3 ore, plus vitamine, calciu, magneziu, etc. Sunt uimit chiar si eu, corpul reactioneaza perfect. Maresc pauzele, cam din 4 in 4 km unde ma asez cate 10 minute in masina, beau apa ori vorbesc cu oamenii ce-i intalnesc care se mira si se minuneaza frumos. E un zgomot infernal pe sosea, trec tiruri dupa tiruri in mare viteza, sunt nevoit sa merg cu mare atentie pe stanga drumului. Incep serpentinele, urcusuri si coborasuri neasteptate. Dar lumea vazuta de aproape, din mersul pe jos, pare altfel, uimitoare. Oboseala ma macina insa rezist si merg cu prudenta. Pe la ora 13 ma suna Lavinia Sandru, o sustinatoare a expeditiei si ne spune ca suntem asteptati in Slatina, mai intai masina de monitorizare si apoi eu. Nu reusesc sa mai inaintez cu aceeasi putere, devin tot mai obosit. Un Duster maroniu ma urmareste fara sa am habar cine e.Nici azi nu stiu. Ora la care preconizasem sa ajung devine alta, mult mai tarzie…aproape de ora 17, urc cu mare greutate un deal pe unde serpuieste soseaua neteda a judetului Olt si odata ajuns sus zaresc totul ca prin ceata., se vede Slatina. Dar tot e departe. La cca 5-6 km inainte de intrare vad o reporterita si un cameraman cum ma filmeaza mergand epuizat…ajung in dreptul lor si capat incredere si forta, tonus si glas. E o colega, Fulvia, de la Olt Tv, o tanara jurnalista care ma intervieveaza, Sunt intampinat si de viceprimarita Slatinei, Mihaela Stana…se fac prezentarile…eu arat ca un zombi…am parcurs peste 140 km de la Targoviste in 4 zile si inca sunt nevoit sa merg pana la hotelul unde Municipalitatea olteana ne asigura cazarea si hrana, ca unor nababi. Asa ni se pare noua,mai ales mie, obisnuit sa merg ultimele zile prin vant, in bataia miiilor de masini si mancand pe genunchi cate o conserva. Televiziunea ma filmeaza din mers, cum inaintez cu greutate dar optimist, zambind printre lacrimi discrete ca am reusit un forcing de peste 47 km. Intru in Slatina si se face intuneric. Merg pe jos pe arterele orasului si ajung in dreptul hotelului Bulevard Prestige…oamenii sunt uimiti…oameni primitori si plini de respect…intre timp citesc pe blogul meu sau alte profile cu ajutorul conexiunii wirelles ori mi se spune la telefon ca incep unii sau continua sa ma vorbeasca de rau. Zambesc! Sunt prea puternic, expeditia mea proiect este prea importanta ca sa bag in seama asemenea specimene de oameni care fac degeaba umbra pamantului, oameni agramati, care nu au inteles nimic nu numai din ce fac eu dar nici de la viata! Trebuie sa fii ori dus cu capul ori prost gramada ca sa fii frustrat ca un om are picioarele praf si merge pe jos atatia km cu un scop nobil. De parca cei 3500 de euro, cam 30 la suta din cheltuielile proiectului, le-as folosi ca sa ma distrez…Doamne ce prosti sunteti mai barfitorilor politizati…Am bandajele praf, picioarele la fel, insotitorul meu Guzi se teme pentru mine insa optimismul si darzenia mea il incurajeaza si pe el. Expeditia SPERANTA UNUI VIS  devine ceva ce s-a dorit de la inceput: un gand frumos pus in practica de promovare a orasului de unde vin si al tarii mele. Ma prabusesc in patul civilizat din hotel intr-un tarziu, in vreme ce stiu de acum, ca voi reusi, pentru ca imi da aripi ZBORUL SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE. In curand, SPERANTA UNUI VIS  va trece si prin alte orase, unde oameni intregi la minte, deschisi, oficialiTati si municipalitati ma vor primi nu pe mine, ci ideea mea, frumusetea SPERANTEI UNUI VIS.

FOTO EXPEDITIE, PE TRASEUL TARGOVISTE- GAESTI- PITESTI- SLATINA.