Flux RSS

Puterea bastonului după zeci de ani. Recepția tinerilor

Mi-am propus ca după mai mult timp, să scriu despre un subiect sensibil pentru cei sensibili, scuzați repetiția. Vedeți voi, anii trec cu mare repeziciune. Ca și viața. Nu îmi imaginam cum va fi în 2021 care deja se duce spre 2022. Sunt aici, gânditor, reflectez asupra unor lucruri diferite. Care au legătură cu oamenii și mai ales cu cei de vârsta a treia într-o confruntare tacită cu generația născută un pic înainte sau după 1990. Am trăit în două epoci diferite. Am prins anii când căram apa cu găleata ca să mă pot spăla și când trebuia să fiu de acord cu opritul curentului electric de către regimul de atunci, imediat după ora 22. Am prins vremuri când au existat și copilărie diferită față de cea a tinerilor de astăzi și un alt mod de a petrece timpul liber. Nu se inventaseră nici rețelele sociale pe internet și telefoanele mobile, nu existau. Însă aveam vacanțe formidabile la bunici, în vârful dealului. Aveam jocurile copilăriei, șotron, cartonașe, schimburi de timbre poștale, fotbal pe câmpie, lapte gros, respiram viață din viață, mersul la bâlci, datul în leagăn etc, citeam cărți foarte multe.

Eram însetat după seriile scrise ale lui Jules Verne, așa am învățat multă geografie. Mă îndestulam cu Dumas și realismul formidabil al lui Balzac, mai târziu. Încercam să înțeleg sacrificiul și suferința lui Jack London, marile romane ale lui Tolstoi și Sthendal, într-un Roșu și Negru greoi dar superb. Mă agitam cu Mircea Eliade și Călinescu, m-a încântat pentru ani sărutul în tren al lui Jim pentru Vera din cea mai frumoasă Carte a nunții. Și râdeam învățând multe pilde din Marin Preda. Nu am mai pus ghilimele, știu.

Am făcut armata un an și patru luni, de fapt o pușcărie a comunismului care totuși, ne-a pregătit pe mulți pentru viață. Credeți-mă, pușcăria de azi e nimic pe lângă duritatea și batjocura din stagiul militar de atunci. Acel an și patru luni nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Și astăzi, trăiesc cu respectul față de cei în vîrstă. Respect care lasă de dorit din partea multori tineri, Ei nu mai sunt romantici ca noi, nu mai așteaptă cu înfrigurare scrisori sau bilețele sau momentul întâlnirii cu o fată. Acum există Whastapp, Facebook și mesajele directe și deseori agramate cu „ce faci frumușico?”. Nu prea mai există roșeața aia din obraji, timiditatea, mersul la teatru și la cinema. Așadar sunt și lucruri pe carele regret. Nu regret comunismul ci abandonarea respectului și empatiei la scară prea mare.

Peste vreo 10 ani sau mai mult, o să încep și eu să devin moș, dacă mai prind anii ăia. Priveam zilele trecute aici în Italia, doi bătrâni care se plimbau de mână. Cumva reușeau să facă asta, fiecare dintre ei sprijiniți în bastoane. Pășeau agale, greoi și totuși mândri de iubirea și viața lor trăită laolaltă. Și am mai văzut perechi de oameni în vârstă. Unii râd de bastoanele lor. Alții sunt indiferenți. Ei bine, în bastonul ăla de care se sprijină un bătrân, este concentrată o forță uimitoare: Forța existenței, a vremurilor în care acel bătrân sau acea bătrânică au învățat din sărăcie, foamete, război, boli, cum să facă în așa fel ca nepoții sau copiii lor să nu mai treacă prin ce au trecut ei. Forța bastonului este incredibilă. În el mai sunt adunate povești niciodată spuse dar bine păstrate între amintiri. Bastonul ăla e mai puternic dar în sens pozitiv decât orice armă ucigătoare sau vreun tip mușchiulos și cu BMW care se crede buricul pământului. Mă rog, nu toți se cred zmei însă da, nu mai este respectul care a fost. Când pleacă la îngeri, bătrânii lasă pe cine știe unde bastonul lor, în care și-au sprijinit ultimii ani și amintirile, dorința de a mai trăi puțin, ca să își vadă urmașii fericiți. Nu mai râdeți de bătrâni, cei care aveți obiceiu ăsta urât! Tuturor ne vine rândul să nu mai auzim sau vedem bine, ori să ne sprijinim în baston! Tuturor ne vine rândul să fim neputincioși. Dar pentru generația tânără, pe care nu trebuie să o condamnăm aiurea, mi-aș dori să aibă mai multă empatie. Să încerce să înțeleagă jurnalele niciodată așternute ale bătrânilor și să tragă învățămintele de rigoare! Fără iubire, suflet și speranță față de cei care au trăit alte epoci, bunicii vor fi nefericiți. Cana aia cu apă pe care le-o duci lângă pat, valorează deseori mai mult decât un cadou de Crăciun. Este apa vieții și clipa fericită când bătrânul simte că nu e abandonat. Câteodată, bătrânii nu încurcă ci descurcă. Moral și psihic.

Adrian Melicovici

Lucrate de mână, din Italia: Cati Florea Handmade

Lucrate de mână, din Italia: Cati Florea Handmade

Genți croșetate cu fir Swan Black (Thai Style), cu baza și mânerele din ecopiele, dimensiuni 30x10x30 si 30x10x26.
Tre borse create all’uncinetto, punto perla con cordino Swan Black (Thai Style), dimensioni 30x10x30 e 30x10x26.

Un hobby care se transformă în comenzi aflate în ușoară creștere. Așadar, de data aceasta nu mai scriu despre cărțile mele ci despre ceea ce face partenera mea de viață, în imagini, mai ales. Undeva prin luna martie, a luat ființă o pagină publică pe Facebook, cu numele „Cati Florea Handmade.”

Acolo sau pe profilul ei de Facebook, ori pe grupuri de specialitate, veți înțelege și vedea mai multe decât aici. De exemplu, la ultima postare și după cum veți vedea și aici în fotografii, descrierea e următoarea: Încă trei comenzi gata pentru destinație. Genți croșetate cu fir Swan Black (Thai Style), cu baza și mânerele din ecopiele, dimensiuni 30x10x30 si 30x10x26. Pentru cine dorește sunt disponibilă cu detalii în privat. (Tre borse create all’uncinetto, punto perla con cordino Swan Black (Thai Style), dimensioni 30x10x30 e 30x10x26. Vi aspetto in privato per ordini e dettagli).

Se înțelege de ce există descrierea și în limba italiană. Pentru că noi locuim în Italia, la Miane, un paese din provincia Treviso, în jur fiind câteva orașe sau orășele: Conegliano, Vittorio Veneto, Pieve di Soligo, Cison di Valmareno, Valdobbiadene, Montebelluna, Tarzo și nici Treviso ori Pordenone sau Belluno nu sunt departe.

Eu scriu cărți însă munca manuală, la croșetă, necesită talent, timp, investiție. Iar eu am rămas uimit de frumusețea celor ieșite din mâna ei. Am fost martor eforturile lui Cati de a înțelege cum trebuie să procedeze. Multe ore de urmărit tutoriale, majoritatea pe Youtube, alergătură după materiale și nu în ultimul rând, titanica muncă la croșetă, unde timpul a devenit inamic dar în sens pozitiv. Prin urmare, cine dorește să poarte ceea ce creează Cati, o poate contacta în privat fie pe pagină, fie pe profilul ei personal.

Țineți-i pumnii, pentru alte și tot mai multe minuni ieșite din mâinile ei. Cum eu sunt mândru de ea, așa și clienții de până acum, sunt mândri de ceea ce poartă. Vă las cu câteva poze nu înainte de a vă invita să deveniți fanii lui Cati, pe Cati Florea Handmade. Și poate nu doar fani, ci și clienți. În numele lui Cati, vă mulțumesc frumos!

Geantă (Shopper bag) croșetată cu fir „made in Italy” 30×30, pentru doamne/domnișoare. Un gând bun din Italia, provincia Treviso!

Sinopsis „Șapte…”: Pe când lumile față în față?

Toți avem povești de spus mai întâi nouă, apoi celorlalți. Pentru noi, ele sunt de fapt amintiri. Pentru ceilalți, pot fi ori descrieri plictisitoare, ori provocatoare de interes, numit la început, curiozitate. Apoi te absoarbe ce asculți când cineva vorbește despre un moment din viața lui. Extragi empatic pozitivul și negativul. Pilda și nepilda. Experiența și învățătura. Pe urmă, vrei să scrii ca și cineva, nu mai contează cine, un jurnal. Poate că toți am vrea să scriem jurnale. Ele devin fie cărți dezvoltate într-un parcurs literar inevitabil, fie niște foi așternute, acolo, ca să nu uiți cine ai fost, de unde ai venit, pățaniile existenței tale, clipele frumoase, tot ce ți se pare ție că ar fi de remarcat pentru tine în primul rând. Când scrii ceva, trebuie să te depășești tu pe tine, nu pe ceilalți. Asta am gândit când am început să scriu pentru viitorul meu roman, la finele anului 2016. Dar despre ce este vorba în „Șapte?” Încerc aici o descriere sumară, un sinopsis adică.

După ce au scăpat cu viață din Marele Val ucigaș, cei doi eroi și-au urmat viața, începută cândva, pe când aveau doar 16 ani. Apoi el, devenit bunic, scrie un jurnal impresionant după opinia lui. La un moment dat, apare un al doilea jurnal, al altcuiva. În jurul iubirilor și vieților cotidiene ale personajelor, principale sau de pe cuprinsul planetei, se întâmplă fenomene ale lumii, evenimente sociale și apariția repetată a cifrei perfecțiunii: 7. Pildele biblice, marii autori clasici și dialogurile aparent simpliste, dau fie culoare, fie învățăminte fiecărui cititor care se poate regăsi în viitorul meu roman, în măcar o descriere. Nu lipsesc tensiunea, suspansul, gândurile, simplitatea, complexitatea, controversele, scenele fierbinți sau acțiunea fictivă ori reală care se duce până după anul 2060. Un roman scris pe alocuri ca un film ce oferă cititorului imaginație, inclusiv din viața lui. Cartea propune un public larg, de toate vârstele. Generația a treia, își amintește. Generația a doua, retrăiește și speră continuu. Generația tânără, este provocată cu simplitatea și romantismul însă și ușor educată, prin introducerea unor clasici care au rămas moștenirea marilor învățături sau creații de astăzi.

Stângăciile inevitabil remarcate de un critic literar atent, sunt transformate în avantaje. Simplitatea devine complexitate rar dar sigur. Stilul abrupt al romanului oferă cititorului un plan epic împărțit în două părți, ale viitoarei cărți. În prima, intitulată „Salvarea și întoarcerea la viață”, de la Geneza adaptată simplist și pe scurt, până la nepotul orfan care își redescoperă bunicul, într-un jurnal ascuns de bătrân. Se dezvăluie catastrofa naturală din 2004, deci fapt real, apoi salvarea din iadul planetar dezlănțuit. Ușor-ușor, geografia, istorii scurte, se alătură întoarcerii la viața de zi cu zi, unde iubirea primează, atât între cei doi bunici cât și între tinerii care apar în prim plan. Încă din primele pagini, nepotul curios și orfan, află despre copiii timpului, care s-au născut pe alte meleaguri decât cele natale ale părinților. Familii mixte. Un anumit domn Jason vorbește despre câștigarea unui anumit tip de război de către generația tânără. Român la origine, bunicul din manuscris, ajunge să uimească pe nepot și astfel începe să fie scris un alt jurnal, fără să se bage de seamă de către primul cititor al memoriilor bătrânului: Nepotul Andy. Iar viața merge mai departe. Astfel, partea a doua, intitulată „Ultimul ecou”, se concentrează pe viața tinerilor îndrăgostiți de naționalități diferite, atrași reciproc fiecare de valorile țării de unde le provin părinții. Psihologia patriotismului (Naționalismului moderat ) încurcă fanatismul unora pentru că mulți copii născuți din familii mixte au de învățat istorii despre 3 țări chiar: Cea unde au emigrat ai lor și cele de unde provin. În partea a doua apar și controversele, nu sunt iertate insistențele în a da prioritate religiei, născută din teama de cineva care ar fi mai presus de noi toți.

Pe ansamblu, cartea propune multe mesaje, despre iubire, libertate, educație, nonconformismul care se manifestă mai ales în capitolul 16, intitulat Soledad. Bunicul nu uită nici cum a început iubirea lui neobișnuită, nici pățania din iunie 1990, de la mineriadă și nici de personajele care au emigrat prin lume, nu doar românii. Lumea are aceleași metehne chiar și în 2060. Dar iubirea și fenomenele lumii sunt mereu prezente, cu remarcile-reproș de rigoare ale bunicului din capitolul „Cercul Negru”, al romanului. Cu întrebarea unuia dintre personajele principale, din timpul unei campanii umanitare: Cum ar fi să punem față în față lumea modernă și lipsită de griji cu aceasta tristă și săracă, măcinată de războaie inutile și foamete? Perfecțiunea nu există, coincidențele însă da. Inclusiv cea care insistă prin existența cifrei 7, număr care dă și titlul cărții.

Romanul se citește simplu datorită exprimării abrupte, fără veleități literare relevante însă în ansamblu, în jurul iubirilor din poveste, această simplitate-momeală provoacă întrebări fără un răspuns multora dintre noi, transmite anumite mesaje uneori și în limbaj mai popular dar niciodată cu rea intenție din partea mea, a autorului. Nu întâmplător, finalul romanului se reduce la o frază ce provoacă la optimism, deși aparține unui scriitor mai degrabă pesimist: Emil Cioran.

Sper că ce am scris mai sus va provoca un interes tuturor generațiilor și dorința de a fi achiziționată viitoarea mea carte, după momentul publicării ei. Sunt peste 5 ani și jumătate de când scriu la ea și nu întotdeauna în condiții optime, așadar au fost și întreruperi datorate vieții cotidiene în care fiecare luptăm pentru tot ce ne mai trebuie pe acasă. Pentru că eu sunt un om simplu și mai și muncesc așa cum mulți munciți, ori în țară ori în străinătate.

Adrian Melicovici, Italia.

Cine dorește să sponsorizeze apariția mai rapidă a cărții mele anul acesta, mă poate contacta în privat sau poate dona oricât dorește în contul meu din orice țară care aparține U.E, pe numele Adrian Melicovici, IBAN IT15MO708461623032003311648, Banca della Marca, Italia. Datele BIC pentru donatorii din afara Uniunii Europene: ICRAITRRU40. Mulțumesc.)

Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Posted on
Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Pe 13 martie anul acesta, scriam un status pe profilul meu de Facebook. În el, anunțam că o să scot o ediție digitală specială a revistei România Ta Diaspora, fondată de mine în 2014 și întreruptă în decembrie 2017. Am tagat autorii obișnuiți și unii au comentat, bucuroși, inclusiv cititori. Printre ei, scriitorul Iancu Samson, de la Cannes.

Zilele următoare, au început să vină câteva articole scrise de autori. Mereu prezent în privat, cu poveștile sale, multe reale, Sami întârzia de data aceasta. Zilele trecute, citesc o veste deloc fericită pe profilul prietenului meu, Gabriel Cristian Groman, un poet și salariat în Anglia, la Londra. Prima dată am crezut că cine știe, poate că e o glumă de 1 aprilie, însă treaba asta mi-a trecut fugitiv prin minte. Apoi am rămas stupefiat, trist, înmărmurit. Omul care mă făcuse în toți acești ani erou, pentru un proiect de al meu, dus la capăt în decembrie, 2019, nu mai era. Murise și noi aflam asta târziu, datorită familiei sale extrem de discrete și bineînțeles, îndurerate. Prietenul meu bun și nu doar al meu, după o lungă suferință cu afecțiunile sale, pierduse bătălia. Sami, cum îi spun prietenii și cunoscuții, ne-a lăsat pentru totdeauna, plecând într-o altă lume, a îngerilor. Știam de la el și nu numai că dorea să fie cenușă aruncată pe Promenade des Anglais. Astăzi, bunul Sami este cenușă dar suntem mulți care l-am iubit și nu vom reuși să-l uităm vreodată. Sufletul lui continuă să ne vorbească, așa cum a făcut-o întotdeauna.

În urmă cu aproape 9 ani, în timp ce mă îndreptam spre Roma, pe jos, plecat de la Târgoviște, în expediția interculturală Speranța Unui Vis, traversam deja Slovenia. Mă aflam în Murska Sobota neajutorat dar decis să înaintez. Un necunoscut mie, comenta pe blogul meu, unde relatam tot traseul și pățaniile mele. Pentru el, eu eram eroul care flutura steagul țării „perpedes”. Apoi m-a contactat și așa a ajuns ulterior unul dintre ajutoarele mele nesperate, ca să duc la bun sfârșit un proiect. Era Sami, care avea să devină inclusiv personaj real în romanul meu document intitulat „Pribeag pe drumul viselor.” Am și scris în 2013 pe acest blog materialul Ploaia din Murska Sobota și strălucirea lui Iancu Samson. Nu am mai întrerupt niciodată legătura. Mai mult, a început să scrie pentru revista mai sus amintită și chiar a primit prin poștă, un exemplar tipărit. Și pe urmă, fără să anunțe vreodată, mă suna pe video-chat, îmi cânta la chitară, îl ascultam și mă bucuram pentru bucuria lui, că a mai publicat o carte. Inclusiv săptămânile trecute a mai publicat ceva și pentru asta, era fericit.

Iancu Samson, scriitor

( 1953-2021)

Sincer, observ cu durere că ne cam ducem cu toții, rând pe rând. Mi-au murit mulți confrați scriitori, unul chiar în noaptea de revelion. Rămânem tot mai puțini într-o lume a contradicțiilor și erorilor divine, da, așa le numesc. Dumnezeu nu e drept întotdeauna, să mă lase în pace fanaticii religioși cu porcăriile astea. Chestia cu așa a fost să fie sau așa a decis Cel-de-Sus, pe mine mă revoltă, atunci când vorbim despre vieți curmate, ale unor oameni buni, care nu au făcut niciodată rău, nimănui, dimpotrivă, faptele bune i-au făcut remarcați și iubiți. Așa era și Sami, săritor, blând, afectuos, vulcanic arareori dar niciodată fără motiv.

În urmă cu peste 32 de ani, un tânăr din Craiova, cu un copil în spate, de numai câțiva ani, ajungea pe jos, la Paris. A plecat din România ca să își vadă de ale lui într-o societate liberă, de fapt, a fugit, ca atâția alții. Iancu Samson, a devenit un bijutier extrem de apreciat în Franța, măcar regional. Până și actrița Brigitte Bardot, cândva, i-a solicitat serviciile.

Ca mulți alți scriitori, visători și poate frumos naivi, Sami a avut poveștile lui romantice, povești de dragoste, unele mai lungi, altele mai scurte. Le-a trăit cu o intensitate adolescentină, până aproape de cei 68 de ani ai săi, cât avea acum. A fosta gazda perfectă a prietenilor lui și ai mei, a jucat șah sau table pe plajele de la Cannes sau în căsuța lui, a cântat și a grăit mereu cu frumosul din el, mereu tuturor. Nu era deloc ranchiunos, dușmănos. Se mulțumea să facă cele mai simple și frumoase lucruri din lume: Să iubească și să trăiască. Era mândru nevoie mare de familia lui și ne arăta deseori fotografii cu băiatul, cu nora, cu nepoții și cu cine mai știe cine.

Este dureros să aștepți în zadar un semn din partea unui om drag și acesta să nu mai vină. Este nedrept destinul și ne doare pe toți cei care l-am cunoscut cu adevărat să îl știm plecat așa, între stele, prea grăbit să ne întristeze. Dar pentru mine, moartea lui Sami, nu este reală. Un om atât de bun nu are cum să moară. Rămâne etern în amintirile noastre care ne ajung din urmă, în orice prezent, cu sau fără voia noastră. Pentru că Sami, este astăzi acel suflet călător care s-a vrut și știut dintotdeauna.

În 2016, pe 30 noiembrie, Sami ne dezvăluia câteva gânduri, de fapt fragment de carte de a sa. Zicea așa: „Şi pentru că nu stă în putinţa noastră de a ne dezbăra de o înfăţişare urâtă, care ne deranjează uneori şi care alteori ne face să ne pierdem moralul şi ne bântuie cine ştie ce gânduri de sinucidere, eu mă corectez la început pe dinăuntru, dar, afară chiar că nu mai am nici o putere să-mi schimb înfăţişarea.
Nu, nu râde! Ştii cum este cu semnele? Este ca şi cum ai bate un cui într-o bucată de lemn, scoţi cuiul cu cleştele fără mari probleme, dar ce te faci, că rămâne gaura? Gaura aia o poţi astupa cu chit şi chiar cu vopsea, dar gaura e gaură, tot acolo rămâne! Uite o gaură ne-norocită „un semn” ! Urăsc singurătatea, asta să fie clar! Nu cred că există cineva care să poată trăi singur, singurel…
Iubesc nespus de mult pasiunile frumoase, oamenii sinceri şi cinstiţi.
Sunt un om pasionat să citesc în inimile oamenilor… 
În general, cititorule scump în ceea ce mă priveşte pe mine personal, eu sunt mulţumit de mine, sunt mulţumit chiar dacă nu mă crede lumea. Nici mai frumos decât mă prezint, nici cu o fire mai bună decât mă văd eu personal.
Conversaţia cu lumea bună, cu oamenii de societate, este una din plăcerile mele cele mai mari.”

Poate că Sami a citit și în sufletul meu, de mi-a rămas prieten apropiat, până dincolo de moartea sa fizică. Poate că mai niște mesaje de citit de la el, niște telefoane de primit, niște apeluri video în care să îmi scrie și să îmi cânte. Poate, de fapt sigur, are vreo fostă iubită sau foste iubite care îl plâng și regretă, odată cu mine. Căci s-a priceput și să iubească și să provoace și să enerveze, ca orice muritor frumos, într-o lume aparte, cum numai el a știut să și-o inventeze. Poate că cineva varsă o lacrimă, mai multe, acum, cu o strângere de inimă și durere nemărginită în alte suflete, rătăcite să-i ducă dorul și să îl mai îmbrățișeze, măcar o singură dată.

Cine știe, probabil că se va întâlni pe neașteptate prin Rai cu vreun Nichita Stănescu, să îi reamintească cu tâlc și modificat anume pentru el: „Auzi, bă, noi o să rămânem poeți toată moartea.”

Da, știu, viața merge înainte, cunosc placa. Însă nu poți spune asta cuiva care regretă enorm dispariția fizică a unui om drag. Și oricum, dacă vom continua să luptăm, noi, cei care l-am cunoscut, vom ști în următoarele noastre momente fericite că cineva, ne va reaminti: „Singura bogăție pe care o transporți toata viața împreună cu tine este inima. Ea simte bucuriile și supărările pe care ți le oferă destinul. Tot inima te face sa râzi și să plângi, pentru că ea este de milioane de ori mai puternică decât mintea. „. Când citim și recitim asta, știm deja că de acum, acesta este un mesaj dintre îngeri, adică sufletul lui Sami.

Rămas bun, Sami! Odihnă lină și da, într-o zi, ne vom reîntâlni. Că o fi ceva cenaclu și muzică și prin ceruri.

Un material de Adrian Melicovici, Miane, Italia, 3 aprilie 2021.

Maria Monica Stoica- poeta care promovează Vulcana-Băi, prin “Ritmuri solare”

Maria Monica Stoica- poeta care promovează Vulcana-Băi, prin “Ritmuri solare”

Plecată încă de la începuturile adolescenței din satul natal, scriitoarea Maria Monica Stoica revine mereu și mereu în locurile copilăriei. Nostalgia perpetuată într-o existență de om simplu și totuși complex prin măiestria sa de a reașeza amintirile în versuri și proză, au determinat-o să își creeze nu doar în subconștient dar și prin acțiuni țintă dădătoare de mesaj public, proiecte prin care nimic din ce a fost frumos și util să nu fie uitat vreodată. Nu s-a dezis niciodată de ulițele satului, nici de pădurile dimprejur, iar de credință, nici atât. S-a întors mereu frumos și dornică de aerul curat de la Vulcana-Băi, căci despre această comună vorbim, în ansamblu. Este locul ei natal și așa a rămas dintotdeauna, indiferent pe unde au purtat-o pașii. Iubirea de locurile unde a făcut primii pași și a rostit primele cuvinte, i-au decis mare parte din opera literară, dedicată în primul rând sătenilor, tradițiilor, porturilor, locurilor de atracție ori tărâmurile liniștei depline interioare, acelea unde comuniunea cu Dumnezeu a rămas scrisă și construită din veacuri sub numele strălucitor la auz și pătrunzător în suflet, adică Schitul Bunea.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

Subiectul acestui material este volumul de versuri semnat de autoarea, devenită poet al tradiției locurilor, Maria Monica Stoica, intitulat “Ritmuri Solare”. Ritmurile din din poezia pentru toți ai locurilor și soarele revărsat mereu peste meleaguri de vis, cum numai la Vulcana-Băi poți găsi. Fiecare scurgere de cuvinte prin scris, sună ca un refren de horă mare din moși-strămoși, ecouri din timpuri străvechi, transformate în dorința de continuitate sugerată insistent de autoarea originară din partea locurilor. Ai putea să cânți poezia poetei-tradiție, ai putea să simți dorința întoarcerii acasă, dacă nu pentru totdeauna, măcar cât mai des. Comunitatea din Vulcana-Băi are motiv de mândrie, la auzul și lecturarea unei fiice născute acolo și niciodată plecate cu inima. A rămas la Vulcana cu sufletul și o dovedește prin opera ei literară. Ai spune că s-a întâlnit aievea la o șuetă cu George Coșbuc, în vreme ce acesta ciocnește un pahar de vin fiert cu Rebreanu. Ai mai spune că s-a băgat în sufletul lor ca să fure din frumusețea simplității vieții țăranului român, ori să admire cununa de flori de pe fruntea Floricăi din romanul Ion. Ori că Ana, personaj celebru al chemării pământului, mai vrea să nască o dată în câmpul înflorit, chiar dacă asistată de niște moașe de ocazie, sfințind cu foarfecele legătura ombilicală cu pântecul și deschiderea către lumina zilei de la sat.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

În „Cuvântul înainte” semnat de autoare în carte, descoperim o autocritică literară aproape perfectă, în care nu știu dacă un critic specializat ar mai avea prea multe de adăugat ori ar putea să se exprime mai bine. Așa că rândurile pe care le aștern eu aici nu sunt neapărat o recenzie ci mai degrabă o  evocare a unui proiect care nu trebuie și nici nu are dreptul să moară vreodată: Poezia tradițională, dorința fierbinte prin cultură de a instiga în sens pozitiv la continuitate, un exemplu pentru toți locuitorii comunei de la mic la mare, un îndemn lăudabil și deloc greu de pus în practică la păstrarea tradițiilor, porturilor, obiceiurilor, credinței. Chiar titlurile poeziilor Mariei Monica Stoica, trădează patriotismul local și importanța a tot ce vine frumos din trecut, cu puntea prezentului către un viitor, în care nimic din ce provoacă ritmuri solare să nu fie uitat sau bagatelizat. Modernismul nu are loc în splendoarea locurilor. Din moși-strămoși ne vin cântecul, obiceiul, portul popular, tradiții superbe, lauri care aparțin în primul rând timpului și pe urmă celor care insistă să le promoveze din generație în generație. Este practic de ajuns să lecturezi poemele autoarei, denumite inspirat fie „Schitul Bunea”, fie „Portret de voievod”, fie „Joia Mare”, „Închinare”, „Joc popular” etc.

 Când tinerii dau tonul/sătenii se adună/ În hora vulcăneană/ Ce suflete-npreună. Așadar, autoarea evocă împlinirea, „sărbătoarea prin care se-ntinde bucuria pe dealuri și pe văi”. Iar să trăiești pe meleagurile acelea binecuvântate e ca și cum ai fredona cântecul propriului tău trai, petrecut acolo, de-a gata și dintotdeauna, pentru totdeauna. Exact cum scrie în poemul „Cântec” din volum: „Îmi șoptește, îmi cuvântă, Și adesea mă descântă…Glasu-i tainic mă încântă, Apa dacă-i vie, cântă”. Atenție: Apa dacă-i vie, cântă. Să nu uităm potențialul izvoarelor de la Vulcana, puțin lăsat de izbeliște în ultimii ani.

Se poate exemplifica la nesfârșit din cartea scriitorei, apărută la Editura Eurocarpatica, în colecția Poesis. Însă nu se poate înlocui planul epic întocmit din doruri și talent, al autoarei. Fiecare parte a volumului, trei la număr cu toate, separă ținta-exprimare dar ele sunt unite frumos prin limbajul cuvintelor simple, adresate sub formă de versuri direct localnicilor. Monografia lirică, Axis Mundi și Ritmuri și Rituri sunt aceste părți care se regăsesc în conținutul unui volum de excepție, promotor prin versuri al tuturor lucrurilor frumoase și utile care au existat, există și încă mai pot exista la Vulcana-Băi.

 Ca o subliniere de bun simț spun eu, pot afirma că eu nu mă pot ridica la nivelul unei recenzii de critic literar adevărat, fiind la rândul meu un autor de cărți. Încerc doar ca simplu cititor să îmi exprim câteva opinii despre volumul de versuri „Ritmuri Solare” și mai ales ce se află dincolo de el: Un tezaur de intenții, proiecte și îndemnuri pe care orice autoritate locală sau mijloc mediatic ar sprijini-o susținut atât moral, cât și financiar. Pentru că acest tezaur propus de Maria Monica Stoica asigură veșnică legătură cu un Dumnezeu care a binecuvântat mereu Vulcana-Băi, și sufletele care trăiesc acolo ori care s-au născut acolo. Eu scriu de la mare distanță aceste rânduri, însă lecturând scrierile autoarei din Vulcana-Băi, mă simt și mai mult român și mă cuprind doruri de nestăvilit.

 Marii autori români s-au născut în mediul rural și au cuprins lumea întreagă cu operele lor, de la „Fefeleaga” lui Agârbiceanu și până la „Cântecul fusului” evocat de Coșbuc, pe băncile micuților școlari au existat ulterior manuale pentru dascăli duri și totuși deciși să educe tineretul. Un monitor-general al domnului Vucea a retrogradat dezinteresul elevului. Un Ilie Moromete s-a uitat lung și totuși inteligent la ambițiosul familiei, Niculae, uite că până și oaia din ocol, Bisisica, a ajuns celebră. În arc peste timp, la momentul anului 2020, o poetă din Vulcana-Băi, adică Maria Monica Stoica, aduce un alt stil al provocării, blând și plin de suflet, insistent și lăudabil pentru un cetățean născut la Vulcana-Băi, care ar putea să fie oricând propusă “de onoare”, într-un Consiliu Local ce poate reda cu puțin interes și pasiune o Bibliotecă Comunală localnicilor, unde volumul „Ritmuri Solare”, să poată fi căutat și lecturat de școlarii satului ori de către oamenii cu multă credință și spiritualitate în inimă.

 La final, gândesc așa, simplist: Ce mai mămăligă vârtoasă aburește îmbietor pe masa de lemn, cu linguri de lemn și farfurii din acelea desenate frumos. Apoi o ață o taie în felii egale, pentru mesenii care ori sunt în pauza de la munca pe văi și prin poieni, ori se întorc seara osteniți. Ce mai cămăși de ie albe ca spuma laptelui și ilicuri orbitoare la hora mare din sat, la cea de sărbătoare a toamnei, a primăverii, a tuturor anotimpurilor când oamenii s-au reîntâlnit ori la o bârfă nevinovată ori la o sârbă provocatoare. Așa te simți uneori, citind poezia Mariei Monicăi Stoica, îți vin rânduri și gânduri. Și da, vrei să fii și tu la sfârșit de iunie la Zilele comunei, când Sfinții Ocrotitori Petru și Pavel dau impresia că sunt mai aproape de pământ, cu ceruri cu tot, ca oricând. Este ceasul Ritmurilor Solare și al clarului de lună de după, în magia unei cărți pe cât de simple, pe atât de reușite. O recomand tuturor românilor cu drag, inclusiv vulcănenilor, dâmbovițenilor.

un material de Adrian Melicovici, scriitor stabilit în Italia

%d blogeri au apreciat: