RSS Feed

12 decembrie 2012: Ultimii pași parcurși de mine către împlinire

12 decembrie 2012: Ultimii pași parcurși de mine către împlinire

25323442_1596950577064810_2112127101_n

Mereu am ochii umezi când e 12 decembrie. Pentru că e povestea MEA. Însă şi a diasporei care ştia într-o oarecare măsură despre ce fac şi prin ce trec. Read the rest of this entry

Anunțuri

Cum am petrecut 1 decembrie acum 5 ani, pribeag pe drumuri italiene

11074714_1559436217673106_1436801977556292620_n

Italia, Florența. Sau Firenze. Oraș frumos, toscan, unde pătrunsesem cu o seară înainte aproape pe întuneric. Fără niciun ban în buzunar. Read the rest of this entry

Și scriitorii se „împușcă”, nu-i așa? Mesaj personal din Italia

Ok, AI CÂȘTIGAT! Nu, nu ai câștigat un război deși seamănă puțin. Nu ai câștigat o bătălie și nici măcar vreun pont pentru liniștea cotidiană. Read the rest of this entry

Ultimii pași ai iubirilor de lut

Chestiunile pe care le scriu acum, aici ar trebui citite ori mai pe seară așa ori în nopți de insomnii sau când ai vrea să strângi pe cineva la figurat de gât, să dai cu acea persoană de toți pereții scrâșnind din dinți, să îl împrăștii din toată frustrarea adunată de așteptări prelungi și deja banale la momentul ăla când în sfârșit, ai întâlnit ce nu ai căutat niciodată. Cam lungă fraza, ha? Știu. Însă și așteptările noastre sunt lungi de-a lungul existenței și nici măcar nu așteaptă al naibii timp să se așeze virgulele cum trebuie în istoria vieții multora dintre noi.
Nostalgii, melancolii, bucurii, tristeți, nepăsări, speranțe, dezamăgiri și muuuulte himere care de fapt chiar nu meritau să fie așa. Ajungi cumva să mergi cu ochii spre nicăieri pe stradă, gata să dea vreun pieton din sens opus peste tine, el firesc neștiind că tu încă visezi. Și poate că în clipa aia îți scrii memoriile deși aoleu măi maică, mai ai destui ani de trăit! Read the rest of this entry

4 noiembrie, ziua când lacrimile nu au mai știut să-mi plângă

23201774_1160245040743529_1485538639_n

Subsemnatul, Lendava, Slovenia, cu steagul României și în momentul de cumpănă, înaintarea pe jos mai departe fără ajutor, în acel moment. Și chipul cu starea de spirit și totodată îndârjirea.

Dragi prieteni, se împlinesc fix 5 ani de când am rămas fără cine știe ce bani în buzunar, doar 90 de euro, fără monitorizare și temător în fața a ce urma. Veneam pe jos de la Târgoviște și trebuia să ajung tot pe jos la Roma, în ceea ce a fost singura expediție românească interculturală din lume numită SPERANȚA UNUI VIS. Read the rest of this entry

%d blogeri au apreciat asta: