Plecată încă de la începuturile adolescenței din satul natal, scriitoarea Maria Monica Stoica revine mereu și mereu în locurile copilăriei. Nostalgia perpetuată într-o existență de om simplu și totuși complex prin măiestria sa de a reașeza amintirile în versuri și proză, au determinat-o să își creeze nu doar în subconștient dar și prin acțiuni țintă dădătoare de mesaj public, proiecte prin care nimic din ce a fost frumos și util să nu fie uitat vreodată. Nu s-a dezis niciodată de ulițele satului, nici de pădurile dimprejur, iar de credință, nici atât. S-a întors mereu frumos și dornică de aerul curat de la Vulcana-Băi, căci despre această comună vorbim, în ansamblu. Este locul ei natal și așa a rămas dintotdeauna, indiferent pe unde au purtat-o pașii. Iubirea de locurile unde a făcut primii pași și a rostit primele cuvinte, i-au decis mare parte din opera literară, dedicată în primul rând sătenilor, tradițiilor, porturilor, locurilor de atracție ori tărâmurile liniștei depline interioare, acelea unde comuniunea cu Dumnezeu a rămas scrisă și construită din veacuri sub numele strălucitor la auz și pătrunzător în suflet, adică Schitul Bunea.
Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.
Subiectul acestui material este volumul de versuri semnat de autoarea, devenită poet al tradiției locurilor, Maria Monica Stoica, intitulat “Ritmuri Solare”. Ritmurile din din poezia pentru toți ai locurilor și soarele revărsat mereu peste meleaguri de vis, cum numai la Vulcana-Băi poți găsi. Fiecare scurgere de cuvinte prin scris, sună ca un refren de horă mare din moși-strămoși, ecouri din timpuri străvechi, transformate în dorința de continuitate sugerată insistent de autoarea originară din partea locurilor. Ai putea să cânți poezia poetei-tradiție, ai putea să simți dorința întoarcerii acasă, dacă nu pentru totdeauna, măcar cât mai des. Comunitatea din Vulcana-Băi are motiv de mândrie, la auzul și lecturarea unei fiice născute acolo și niciodată plecate cu inima. A rămas la Vulcana cu sufletul și o dovedește prin opera ei literară. Ai spune că s-a întâlnit aievea la o șuetă cu George Coșbuc, în vreme ce acesta ciocnește un pahar de vin fiert cu Rebreanu. Ai mai spune că s-a băgat în sufletul lor ca să fure din frumusețea simplității vieții țăranului român, ori să admire cununa de flori de pe fruntea Floricăi din romanul Ion. Ori că Ana, personaj celebru al chemării pământului, mai vrea să nască o dată în câmpul înflorit, chiar dacă asistată de niște moașe de ocazie, sfințind cu foarfecele legătura ombilicală cu pântecul și deschiderea către lumina zilei de la sat.
Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.
În „Cuvântul înainte” semnat de autoare în carte, descoperim o autocritică literară aproape perfectă, în care nu știu dacă un critic specializat ar mai avea prea multe de adăugat ori ar putea să se exprime mai bine. Așa că rândurile pe care le aștern eu aici nu sunt neapărat o recenzie ci mai degrabă o evocare a unui proiect care nu trebuie și nici nu are dreptul să moară vreodată: Poezia tradițională, dorința fierbinte prin cultură de a instiga în sens pozitiv la continuitate, un exemplu pentru toți locuitorii comunei de la mic la mare, un îndemn lăudabil și deloc greu de pus în practică la păstrarea tradițiilor, porturilor, obiceiurilor, credinței. Chiar titlurile poeziilor Mariei Monica Stoica, trădează patriotismul local și importanța a tot ce vine frumos din trecut, cu puntea prezentului către un viitor, în care nimic din ce provoacă ritmuri solare să nu fie uitat sau bagatelizat. Modernismul nu are loc în splendoarea locurilor. Din moși-strămoși ne vin cântecul, obiceiul, portul popular, tradiții superbe, lauri care aparțin în primul rând timpului și pe urmă celor care insistă să le promoveze din generație în generație. Este practic de ajuns să lecturezi poemele autoarei, denumite inspirat fie „Schitul Bunea”, fie „Portret de voievod”, fie „Joia Mare”, „Închinare”, „Joc popular” etc.
Când tinerii dau tonul/sătenii se adună/ În hora vulcăneană/ Ce suflete-npreună. Așadar, autoarea evocă împlinirea, „sărbătoarea prin care se-ntinde bucuria pe dealuri și pe văi”. Iar să trăiești pe meleagurile acelea binecuvântate e ca și cum ai fredona cântecul propriului tău trai, petrecut acolo, de-a gata și dintotdeauna, pentru totdeauna. Exact cum scrie în poemul „Cântec” din volum: „Îmi șoptește, îmi cuvântă, Și adesea mă descântă…Glasu-i tainic mă încântă, Apa dacă-i vie, cântă”. Atenție: Apa dacă-i vie, cântă. Să nu uităm potențialul izvoarelor de la Vulcana, puțin lăsat de izbeliște în ultimii ani.
Se poate exemplifica la nesfârșit din cartea scriitorei, apărută la Editura Eurocarpatica, în colecția Poesis. Însă nu se poate înlocui planul epic întocmit din doruri și talent, al autoarei. Fiecare parte a volumului, trei la număr cu toate, separă ținta-exprimare dar ele sunt unite frumos prin limbajul cuvintelor simple, adresate sub formă de versuri direct localnicilor. Monografia lirică, Axis Mundi și Ritmuri și Rituri sunt aceste părți care se regăsesc în conținutul unui volum de excepție, promotor prin versuri al tuturor lucrurilor frumoase și utile care au existat, există și încă mai pot exista la Vulcana-Băi.
Ca o subliniere de bun simț spun eu, pot afirma că eu nu mă pot ridica la nivelul unei recenzii de critic literar adevărat, fiind la rândul meu un autor de cărți. Încerc doar ca simplu cititor să îmi exprim câteva opinii despre volumul de versuri „Ritmuri Solare” și mai ales ce se află dincolo de el: Un tezaur de intenții, proiecte și îndemnuri pe care orice autoritate locală sau mijloc mediatic ar sprijini-o susținut atât moral, cât și financiar. Pentru că acest tezaur propus de Maria Monica Stoica asigură veșnică legătură cu un Dumnezeu care a binecuvântat mereu Vulcana-Băi, și sufletele care trăiesc acolo ori care s-au născut acolo. Eu scriu de la mare distanță aceste rânduri, însă lecturând scrierile autoarei din Vulcana-Băi, mă simt și mai mult român și mă cuprind doruri de nestăvilit.
Marii autori români s-au născut în mediul rural și au cuprins lumea întreagă cu operele lor, de la „Fefeleaga” lui Agârbiceanu și până la „Cântecul fusului” evocat de Coșbuc, pe băncile micuților școlari au existat ulterior manuale pentru dascăli duri și totuși deciși să educe tineretul. Un monitor-general al domnului Vucea a retrogradat dezinteresul elevului. Un Ilie Moromete s-a uitat lung și totuși inteligent la ambițiosul familiei, Niculae, uite că până și oaia din ocol, Bisisica, a ajuns celebră. În arc peste timp, la momentul anului 2020, o poetă din Vulcana-Băi, adică Maria Monica Stoica, aduce un alt stil al provocării, blând și plin de suflet, insistent și lăudabil pentru un cetățean născut la Vulcana-Băi, care ar putea să fie oricând propusă “de onoare”, într-un Consiliu Local ce poate reda cu puțin interes și pasiune o Bibliotecă Comunală localnicilor, unde volumul „Ritmuri Solare”, să poată fi căutat și lecturat de școlarii satului ori de către oamenii cu multă credință și spiritualitate în inimă.
La final, gândesc așa, simplist: Ce mai mămăligă vârtoasă aburește îmbietor pe masa de lemn, cu linguri de lemn și farfurii din acelea desenate frumos. Apoi o ață o taie în felii egale, pentru mesenii care ori sunt în pauza de la munca pe văi și prin poieni, ori se întorc seara osteniți. Ce mai cămăși de ie albe ca spuma laptelui și ilicuri orbitoare la hora mare din sat, la cea de sărbătoare a toamnei, a primăverii, a tuturor anotimpurilor când oamenii s-au reîntâlnit ori la o bârfă nevinovată ori la o sârbă provocatoare. Așa te simți uneori, citind poezia Mariei Monicăi Stoica, îți vin rânduri și gânduri. Și da, vrei să fii și tu la sfârșit de iunie la Zilele comunei, când Sfinții Ocrotitori Petru și Pavel dau impresia că sunt mai aproape de pământ, cu ceruri cu tot, ca oricând. Este ceasul Ritmurilor Solare și al clarului de lună de după, în magia unei cărți pe cât de simple, pe atât de reușite. O recomand tuturor românilor cu drag, inclusiv vulcănenilor, dâmbovițenilor.
un material de Adrian Melicovici, scriitor stabilit în Italia
A III-a ediție a romanului meu de debut, Ecouri din Sodoma și Gomora, a fost publicată de această dată prin Editura Zven din Târgoviște. 
