Flux RSS

Ecouri din viețile-zbucium. Cu Zven cu tot

Posted on

clepSalut! Tot eu sunt, știu că mai rar, după cum am obișnuit pe cei care mai citesc din prostiile înșirate de mine. La început am fost Adrian, pentru alții am devenit Adi și mai nou, îmi place să fiu și nea Adi. Este o reală onoare să fiu nea Adi, sincer vă spun. Orice nenea, e mai trecut prin viață, așa. Ori ca gâsca ori util societății în care s-a născut. Eu le cuprind pe toate. Ca și Tony, din romanul meu de debut, Ecouri din Sodoma și Gomora. A fost o bucurie copilărească, la momentul anului 2007, să îmi apară câteva fragmente din cartea mea de debut, tocmai la New York, într-un ziar al românilor de pe acolo. N-a fost cine știe ce impact dar eu m-am bucurat, na. Să  știți că și Tony a prins hotarul dintre secole, adică 20 versus 21. Și Tony, personajul principal al cărții, a prins două epoci diferite, aia a comunismului și cea de după viclenia eșalonului 2 din 1989, denumită pompos revoluție. Pe naiba, a fost o lovitură de stat, toată ziua. Însă utilă, măcar am scăpat de dictatură, chiar dacă după aia s-a umplut scena politică a țării de neisprăviți șmecheri de șmecheri. Dar nu despre asta vreau să scriu, sunt alții care le știu pe toate, nu ca mine, care debitez cu voie mare.

Astăzi o să scriu  câteva cuvinte despre noul și totodată vechiul meu roman, abia republicat, în România. Oficial aș putea spune că a apărut la editura Zven din Târgoviște, romanul meu Ecouri din Sodoma și Gomora. Prima oară apăruse în 2009, la altă editură. Romanul unui debutant, nepriceput în ale scrisului. Romanul unui fost muncitor într-o fabrică militară, al unui fost agent de pază, al unui fost jurnalist local de conjunctură, romanul. Romanul unui escroc pentru proștii ediției de colecție contemporane, care au neputința citirii omului în sânge și romanul unui om extrem de sincer, care le-a făcut pe cam toate, în viața asta. Și bune și rele. Cartea asta, deși deloc literară după voia unor critici pe care oricum nu-i cumpără nimeni, este totuși literatură, așa cum a fost ea scrisă, în vreo 7 ani. La început am scris de mână. Apoi la o mașină de tipărit. Apoi am descoperit și eu calculatorul Pentium nu știu cât. Și așa am finalizat-o, prin anul 2006. Schimbările s-au întâmplat cu iuțeala luminii, aș spune. Așa a fost și viața mea și nu doar a mea. O să vă aduceți aminte, cei care o veți citi, și de tacâmurile de la magazinele cu rafturi goale. Și de aplauzele cu forța pentru cel mai iubit (deloc iubit) conducător. O să vă aduceți aminte cum ne-am trezit cu salamurile apărute din senin prin alimentările Gostat, după ce a căzut dictatura. Și o să vă aduceți aminte și de calamitățile planetei, de terorism, de sexul dus în cel mai simplu și provocator erotism de bun simț, o să citiți despre istoria vieților din violențe de familie, despre cum au început cumplit schimbările lumii dar și de viețile voastre, dintr-o anumită perioadă. Ecouri din Sodoma și Gomora, este romanul-mesaj al unui nepriceput în ale scriiturii, la vremea aia, când a decis că acele ecouri, vin din simplități uitate. Vă repet, a fost republicat zilele astea, la Târgoviște. Cumpărați-l, că trebuie să îmi recuperez investiția, ce mai mare sinceritate aș putea avea decât să vă spun asta? Vă las la finalul articolului datele și cum procedați ca să aveți prima carte publicată de nea Adi când era Melicovici, transformat trecător, într-o enciclopedie a multor amintiri, din timpuri care nu se mai întorc niciodată.

Hai să revin la titlul articolului. La ecourile din viețile-zbucium. Ele sunt niște amintiri, despre noi toți și uitările noastre nevinovate, că na, astăzi suntem prinși de evoluția și problematica cotidiană. Ecourile din viețile-zbucium, sunt și despre răspunsul la întrebarea: Care este cea mai frumoasă vârstă din viață? Nene, am jucat prost sau bine la viața mea și lapte gros. Și flori-fete-sau-băieți-artiști-sau-cântăreți, macao, șeptic, țurca, table, șah, pititea sau mai corect spus de-a v-ați ascunselea, am furat și cireșe și porumb, am pescuit la râmă ori cu pâine și la gârlă și pe lac, m-am dat cu trotineta până mi-am spart capul, m-am dus la cules de mure, flori de soc, alune, măceșe, mi-am făcut vacanțele la țară unde mâncam mai mulți lapte din același castron mare, cu ditamai mănăliga tăiată de mamaie cu ața, am cărat prunele cu sacii, le-am cules, am învățat în armată să culeg porumb, roșii, pepeni, să depănușez porumbul iute, să culeg capia, să sap  cartofii, să torn betoane, să sap și să fac brazde. Acasă am învățat cum să car apă cu găleata pe vremea lui Ceaușescu ori să stau cu lumina oprită, că întrerupeau conducătorii curentul. Dar am învățat și să mă bucur de primul meu Pegas cu coarne și de îmbrățișările primei iubite, de nenea ăla care trecea cu înghețata pe stradă la cornet și punea cu lingura, m-am bucurat și de deliciosul șerbet ori de faptul că pot câștiga bani dacă duc sticlele și borcanele îndărăt la alimentara. Am strâns și vândut și fier vechi. După aia m-am modernizat, am trecut la categoria evoluție tehnică, la scris cărți, la schimbarea totală. Și am ajuns în străinătate unde mă aflu de peste 7 ani. Azi nu mai cumpăr bilet de autobuz și nu mai compostez biletul, așa des ca odinioară. Azi iau bilet de avion, mă urc în mașina personală, muncesc ca oricare și mă bucur de viață și de frumusețile lumii. De la 2 ore de program tv pe zi, un singur post alb-negru ori parțial color, pe aparate cu lămpi sau integrate, am ajuns la Hbo, Netflix, sofisticării soft aș zice, nu mai scriu și lipesc cu limba plicul cu scrisoarea, am whatsapp, am Facebook. Nu mai car apă cu găleata. Nu mai stau la coadă la tacâmuri. Nu mai mă joc lapte gros și nu îmi mai fac praștie cu plotog ori cu crăcan. 

Despre asta, indică, e drept că pe alocuri, viața lui Tony din Ecouri, cartea scrisă de mine și  republicată recent. Ecourile din viețile zbuciumate fac casă cu ecourile divine din timpuri străvechi, pentru umanitate. Am fost mulți dintre noi, câte un Tony. Ca și el, am evoluat incredibil. Alții, au fost ca Rosa, adolescenta lui iubită și bogată din America. Ca și ei, am trecut mai toți prin vieți-zbucium. Și ecourile bune sau urâte, vrem nu vrem, ne prind din urmă. Și mai că e mai bine așa. Pentru că ele ne spun că totuși, orice vârstă din viață, e frumoasă. Și copilăria și adolescența și când devii bunic și când mori chiar, pentru că sufletul tău, rămâne ecouri, pentru toți cei care vin din urmă, ca să îți ducă viața mai departe. Gata, am terminat articolul. Iar ca să înțelegeți cum trebuie să procedați ca să cumpărați cartea mea, Ecouri, trimiteți email la editura Zven din Târgoviște pe adresa zven.print@gmail.com sau sunați direct la telefonul 0765 464 304 între orele 09.00-17.00. O veți primi prin poștă sau Fan Curier, care au prețurile lor de transport, ele nu depind de noi. Mulțumesc. Și nu vă uitați ecourile.

99111946_3077338135692706_1172691251955236864_o

 

Din Italia: Sfârșit și început de viață

Posted on

5e748728c48540637f727312

Încă mă mai duc la serviciu. Port cu mine teama tot mai accentuată. Să nu pățesc ceva. Să nu ajung și eu un borcan cu cenușă. Sau un număr. Sau motivul unui telefon simplu, gen „Adrian a murit, veniți mâine la ora cutare, o singură persoană, să ridicați cenușa. Încercați devreme că e coada lungă.” N-am murit încă și probabil, la cât sunt de norocos, voi scăpa. Ca mulți alții. Nu este însă un argument ca să mă expun. La serviciu și atât. La magazin se duc fetele, sporadic, doar în caz de necesitate, să cumpere pâine sau alte produse simple dar importante. Am ajuns un obsedat disciplinat, mă spăl pe mâini aproape de fiecare dată de câte ori ating ceva în casă, în curte sau la lucru. Intru în tură temător nevoie mare, cu masca simplă, mănuși…iau temperatura tuturor celor care intră în curtea companiei, șoferi de camioane, dube sau pe jos. Înainte, zâmbeau toți sau făceau mișto de situație, abia dacă aveau chef să se apropie de termometrul digital. Ușor și sigur, chipul multora dintre ei, s-a transformat într-o frică nedeclarată. Aceea de a nu cumva să aibă febră. Vin singuri spre mine și pe unii, îi bat fericit pe umăr că nu au temperatură. Niște străini reci, până mai ieri, au devenit acum mai calzi, măcar așa puțin. Au gurile acoperite de măștile găsite ori pe Amazon ori cine știe pe unde. Dușmanul comun, un microb nemernic, ne-a făcut mai umani. Măcar temporar.

E întuneric. Închid geamurile mașinii cu care mă deplasez. Îmi pun mănușile înainte de a atinge volanul. Parcă se aude o uzină când pornesc motorul să încălzesc ori un Ford vechi ori un Smart, la fel de vechi. Că e prea liniște. Amândouă abia reparate de un mecanic sau de amici mecanici buni. Unii sunt români. Și plec. Și e larmă mare pe margini, prin pomii din curțile oamenilor. Păsările cântă din plin și se aud din mașină, ca un cor al vieții la care ai spune că oamenii nu mai au dreptul. Câteva pisici curajoase îmi ies direct în față, traversând strada. Cunosc deja locurile pe unde e mai bine să încetinesc. Și nu omor niciuna. Sunt vieți și suflete, ca și noi. Un cocoș care se crede veșnic celebru, cântă enervant de predispus să trezească și morții. Zici că bate vântul, așa de bine se aude când dă din aripi, înainte să zică cucurigu. Îi răspunde altul, din alt colț de ogradă.

Ajung în zona unde e doar câmp pe o parte și deal pe cealaltă. Sunt doar  eu pe stradă. Bucurie maximă: Mai e cineva care conduce, din sens invers. Habar n-am cine este însă îmi face semn cu farurile. Nu, nu mă avertizează că e poliția.  Sau vreun accident. De fapt, e un cvasinecunoscut, care mă salută.  O fi modul său de a îmi transmite că totul e în regulă. Că are și el serviciu și că e în aceeași situație ca și mine.

La un moment dat, văd ditamai coada fix în mijlocul drumului, puțin înainte de o casă izolată. E o vulpe care stă comod în fund și insistă să nu plece de acolo. Încetinesc și virez puțin stânga, să o pot ocoli. Apuc să-i văd ochii. Și atât, pentru că fuge. Ce ciudat, nu fuge între ierburi și mărăcini ci fix pe margine, așteptând să revină. Peste 2 zile parcă, în sens invers, adică atunci când veneam acasă de la serviciu, m-am speriat de moarte. Am crezut că au blocat ăștia strada iar, o stradă care scurtează drumul, dată în folosință acum vreo 7 ani. Unde nu e nimic, decât pustiu și pădure, pe o parte. O grămadă mare fix în fața mea și niște bolovani mai  care se mișcă. Hait, îmi zic. Unde sunt, frate? Aveam viteză și totuși, datorită plăcuțelor reflectorizante de pe margine, reușesc să fiu prudent și să reduc brusc viteza. Mă opresc. Nu e o grămadă de pământ. E un porc mistreț, femelă, cu puii săi. Dispare molcom și grohăind deodată, de parcă ar zice na mă, treci, muritorule. Nu i-am făcut poză. Animalele sălbatice pot deveni brusc periculoase dacă văd vreun blitz.

Și da, străzile pustii. O liniște incredibilă, în care se aud doar animalele de casă, vântul și ai impresia că și îndoiturile firelor de iarbă.

Ajung acasă. Toți urmărim știrile pe Mediaset, Sky, care pe unde apucă, că avem vreo 3 televizoare. Deodată, auzim o mașină care ne spune prin portavoce să stăm în case. Să nu ieșim. Și ne mulțumește că suntem cuminți.

La nici 5 kilometri de noi, un caz grav de infectare. Apar alte cazuri la Tarzo, Conegliano, Vittorio Veneto, San Fior…toate aproape de micuța așezare unde locuiesc și trăiesc, împreună cu familia. Și citim jurnalele zonei…și vedem la televizor urgia din Lombardia…și zâmbim trist când observăm neîncrederea multora, mai ales din țară. Nu e adevărat că se moare de Cov 19 doar dacă ești bătrân și ai alte afecțiuni. Au murit deja vreo 17 medici care îngrijeau pacienți infectați cu Cov, au murit și mai tineri care nu aveau absolut nimic, au murit oameni infectați pentru superficialitatea altora, care au ieșit din case ori au fugit în alte locuri, ducând moartea cu ei.

Știu că vă așteptați să vă scriu chestii mai dramatice, care dau bine la numărul de vizualizări. Știu că mulți vor descrieri apocaliptice, să se convingă ei că nu e totul o minciună. De aceea am ales doar câteva fotografii relevante și am renunțat să mai conving pe mulți din România, că sunt naivi cu teoriile și neîncrederea lor. Doar boala îi va convinge și moartea, dacă nu vor asculta și nu vor sta în casă. Făcătură sau nefăcătură, Cov 19 e un adevăr dureros și de care vom scăpa doar prin măsuri preventive.

În regiunea Veneto, unde locuiesc eu, guvernatorul a dat ordin să fie oprit aproape totul, a decis testarea a mii de subiecți, zilnic, pentru a putea controla situația sub izolament al celor depistați pozitiv. Luca Zaia și populația disciplinată au dus regiunea Veneto în mai multă siguranță iar populația e la înălțime. Mortalitatea e 2,6% în timp ce în focarul numărul 1 al lumii, Lombardia, regiune bogată și urbană a Italiei, depășește puțin peste 10%. În Milano au fost mulți care s-au comportat ca bucureștenii. Metropola lombardă a avut naivii ei, petrecăreți, care nu au stat în casă. Apoi a apărut drama maximă la Bergamo…la Brescia…la Cremona…până în Piemontele falnic dar tot mai trist.

Stați acasă. Și credeți în pericol, salvați-vă sănătatea, viețile, familiile, lăsați îndoielile. Nu e momentul să mai plictisiți cu teorii ale conspirațiilor. Aveți destul timp după ce trece pandemia, să inventați sau să căutați linkuri apocaliptice.

De ieri de la ora 13, pe strada unde locuiesc eu, stradă principală, nu a mai trecut nicio mașină. Ba nu, mint, a trecut aia care strânge gunoiul și hârtia, adineauri. De aceea a mai scăzut procentul îmbolnăvirilor, pentru că a rămas virusul Cov 19 ca un imbecil ce e, singur cuc pe stradă. Și nu a mai avut unde să își găsească refugiu. Și a murit așa, în pustietatea lăsată de oameni. Dacă oamenii vor ieși din nou, zilele astea, virusul va bate iar fericit din palme. Și poate că din cauza unora care ies inconștient, unii din noi am putea suferi letal. Hai să nu ajungem la asta! Fiecare persoană care nu înțelege să stea acasă, mă poate condamna la moarte! Și nu doar pe mine. Înțelegeți? E un sfârșit de lume, ok. Însă e și un început de viață, pentru că nimic nu va mai fi ca înainte și vom deveni mulți, mai responsabili.

Vă pup.

5120459_1818_coronavirus_lombardia_casi_19_marzo_2020_medici_morti_bergamocoronavirus-bare-bergamo-esercito-1

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

84095811_211610419880713_8151066063371501568_n

Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă. Read the rest of this entry

Pe unde trebuie s-ajung pentru următoarea mea carte. Citește, citește-mă și-n roman te vei citi

etna_2045-10-00-26-6398

Deseori, scriu la roman sau chiar pe blog, aici, ascultând „Balada pentru vioară și orchestră” de Ciprian Porumbescu. Pentru că se potrivește cel mai bine stărilor de început ale multora dintre noi, urmate de mulțumirea de mai apoi, acolo unde ne-am împrăștiat ca niște fire de praf, aparent neînsemnate. Read the rest of this entry

Umilințele mele și ale altora. Și un alt roman care așteaptă la colț

Posted on

15 noiembrie, în fața Consulatului român de la Trieste. Veneam de la Divaca, Slovenia, în parcursul pe jos Târgoviște-Roma, expediția românească SPERANȚA UNUI VIS.

Nu toată suflarea vede ce se află în spatele ochilor cuiva. Sincer vorbind, sau mă rog, scriind, am fost și eu în categoria oamenilor habarniști fără de voie. Read the rest of this entry

%d blogeri au apreciat: