RSS Feed

Category Archives: Uncategorized

4 noiembrie, ziua când lacrimile nu au mai știut să-mi plângă

23201774_1160245040743529_1485538639_n

Subsemnatul, Lendava, Slovenia, cu steagul României și în momentul de cumpănă, înaintarea pe jos mai departe fără ajutor, în acel moment. Și chipul cu starea de spirit și totodată îndârjirea.

Dragi prieteni, se împlinesc fix 5 ani de când am rămas fără cine știe ce bani în buzunar, doar 90 de euro, fără monitorizare și temător în fața a ce urma. Veneam pe jos de la Târgoviște și trebuia să ajung tot pe jos la Roma, în ceea ce a fost singura expediție românească interculturală din lume numită SPERANȚA UNUI VIS. Read the rest of this entry

Anunțuri

Încă puţin până apare romanul meu inspirat dintr-un fapt real uimitor. Gânduri

160RA__OIL_ERUPTION,MORENI,Romania,1929

Bine v-am regăsit. Fiind ocupat cu fel de fel de lucruri nu am mai avut timp să intru aici iar în ultimul timp am scris la romanul meu Secretul Focului- Uriaşul 160. Din ce cunosc, dacă totul decurge bine, va apărea în câteva săptămâni aici în Italia, varianta în limba română. Desigur, fiind un prim tiraj limitat, voi avea grijă să ajungă şi în oraşul meu natal şi cum se poate în judeţul Dâmboviţa, în primul rând la Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa din Târgovişte, „Ion Heliade Rădulescu”, apoi la vreo câţiva colegi de presă şi bineînţeles la Moreni. Nu e o editură românească ci italiană cea care s-a arătat interesată de noua mea carte. Read the rest of this entry

4 noiembrie, ziua de cumpănă a vieţii mele

dscf1805

4 noiembrie 2012- 4 noiembrie 2014. Doi ani. O zi din viaţa mea de neuitat prin dramatismul ei. Cu numai o seară înainte, la Hotel Elisabeta din Lendava, Slovenia, începuseră să se umezească colţurile ochilor pentru prima oară cu o altă stare… fata de la recepţie, frumoasă şi sufletistă, înţelesese. Aş fi vrut să-i spun chiar în limba ei ” ti zălo lepa ” ( eşti minunată ) dar cred că şi acest mesaj al meu tacit l-a înţeles.

Mă aflam în expediţia „Speranţa Unui Vis”, venind pe jos tocmai de la Târgovişte, conform planului. Guzi, fusese un munte de toleranţă şi înţelegere. Şofer pe maşina de monitorizare, prieten, cameraman, de la Vama din Cetate şi până în acest loc, din Slovenia, mersese înaintea mea câte 3, 4, 5 kilometri aşteptându-mă. Matizul de monitorizare şi astăzi cred că mai poate fi văzut cu inscripţia pe el. Maşina nu era pentru mine ci pentru provizii şi Guzi sau ascunderea mea de intemperii ori pauze. Bobina nu-i mai mergea şi îmi împiedica înaintarea.

Am luat o decizie drastică, atunci, în acel noiembrie al anului 2012: să îmi continui drumul pe jos până la Roma fără protecţie, provizii. Guzi urma să se întoarcă în România, iar eu să înaintez fără provizii, fără bani, fără protecţie. Odată oprită, maşina de monitorizare nu mai putea porni deci prietenul meu trebuia să se ducă glonţ, oprindu-se doar puţin. El urma să o ia înapoi şi eu înainte. Pentru cine nu ştie, venisem pe jos de la Târgovişte făcând fotografii aproape la fiecare sută de metri din traseu.

De astă dată, urma să fiu mai singur ca niciodată, cu doar 90 de euro în buzunar. În cartea mea despre toate astea, am şi scris un capitol chiar acolo, la faţa locului şi l-am intitulat ” Atunci când lacrimile nu mai ştiu să plângă”. Cel din poză eram eu, cu steagul rupt de vânt şi ploi, desfăşurat atunci, fotografiat fiind de Guzi. Expresia feţei mele, cred că e relevantă. Eram îndârjit, eram obosit, eram speriat şi totodată descumpănit. Aveam toate stările din lume. Dar un lucru era sigur: Expediţia ” Speranţa Unui Vis ” pe traseul Târgovişte- Roma, continua. Aşa a fost ziua de 4 noiembrie 2012.

Seara, primarul Gabriel Boriga mi-a trimis un mesaj spunându-mi că mă consideră un erou. Miruna Căjvăneanu, pe atunci la Gazeta Românească în Roma, scria despre drama mea. Românii erau în timp record solidari. Încurajaţi şi mobilizaţi de Mihaela Grădinaru de la Iaşi, oameni fenomenali mi-au venit alături în zilele care au urmat. Iancu Samson, de la Paris, Corina Dumitrescu Cerasela de la Bologna şi mulţi alţii au scris ISTORIE  aproape o dată cu mine.

Pe 4 noiembrie 2012, am trecut examenul curajului, nebuniei dar paradoxal şi al maturităţii. Steagul românesc trebuia să ajungă la Roma. Cine verifică mult în urmă postările mele de pe Facebook, vede pas cu pas relatările mele de atunci, de  acolo..

4 noiembrie 2012 a fost cu adevărat ziua când lacrimile nu au mai ştiut să plângă. Dar ele au fost curajul dat de tot ce era în fiinţa mea. Singur printre străini, am continuat expediţia şi am fost primit mai apoi de consuli, ambasadori sau asociaţii ca un şef de stat, deşi eram un simplu om. Pe acest blog, puteţi verifica mai în urmă puţin alte postări ale mele relevante.

La final, aş vrea să mai adaug faptul că acea zi, era prefaţa unei bucurii de suflet, poate că pentru prima oară tristeţea era premergătoarea unei mulţumiri. Slovenia şi oamenii de acolom, sunt absolut fenomenali. O ţară frumoasă, primitoare, o ţară care poate cândva, va şti mai multe despre mine şi Speranţa Unui Vis, ori ziua de 4 noiembrie când un om, a strâns din dinţi şi a vrut să reuşească să arate steagul ţării lui sau să-i cunoască pe cei din Diaspora mai bine.

Pentru cei mai mulţi, această zi e neinteresantă. Pentru mine însă, sâmbăta spre duminica de 4 noiembrie 2012 va rămâne toată viaţa mea răscrucea când am luat cea mai nebunească şi fericită decizie. Pe 12 decembrie 2012, ajungeam la Roma, izbutind ceea ce puţini mai credeau.

Asta a fost. Filmul de mai jos e relevant cred, este seara când Guzi mă filma şi eu abia abţinându-mă să nu plâng speriat şi curajos totodată, vorbeam din holul hotelului de la Lendava, Slovenia. Cu numai câteva ore înainte intrasem în micuţa şi superba ţară pe jos, în punctul Pince.

Iată şi un fragment din ce am scris în acea seară DE 4 NOIEMBRIE 2012 şi mai apoi a devenit parte a romanului meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR: am primit un cadou de Moş Crăciun când am primit un sms de la partenerul care a condus maşina de monitorizare până un pic în Slovenia…scria în sms aşa: „ am trecut frontiera şi deja mi-e dor de tine” era ora 23.05…ajunsese cu bine…am plâns de fericire…de acum eram liber să merg înainte…şi spun tuturor, care se află în clipe de cumpănă: nu plângeţi copii ai timpului şi pământului căci lacrimile curg mereu şiroaie înaintea următorului zâmbet.  Ridicaţi ochii spre cer  şi lăsaţi sufletul să se scurgă spre împlinirea voastră…orice suferinţă este urmată de o reuşită…orice mare are un ţărm şi orice ploaie prevesteşte soarele aşa cum noaptea este urmată de alte dimineţi…
Am zâmbit şi am înţeles că de acum pot orice. Nu prea mi-e foame…am slăbit foarte mult…ca niciodată…dar e minunat să zbori spre STEAUA CARE NU SE STINGE…e minunat să crezi în frumuseţea lacrimilor tale şi în fericirea propriului tău zâmbet… acum ştiu prin ce au trecut românii care au plecat departe de ţară…încep măcar să înţeleg… munca şi sacrificiul lor sunt fantastice…ei muncesc în ţări străine…nu-i ajută nimeni de cele mai multe ori…trebuiesc admiraţi, respectaţi…şi Europa trebuie să privească altfel românii…cu respect…poate că fiecare viaţă a unui român pierdut prin străinătăţi e câte un hohot de plâns de odinioară şi un zâmbet de acum…La un hotel de aici, o fată mi-a dat o hartă cu Slovenia, edificatoare…”

Adi.

Amedeo, esti ” the best” omule

E belea ce frumos cântă acest italian. Nu m-am săturat niciodată să-l ascult. O fi vechi pentru unii dar pentru mine nu. Minghi este unul dintre numele care au făcut istorie în muzica internațională, alături de alți protagoniști.  S-a născut în 1947 dar nu a îmbătrânit niciodată. Compozitor și interpret, omul ăsta are o voce ”criminală”. Nu zic mai mult că stric audierea lui. Mulți ați ascultat cântecele sale dar hai să ne mai reamintim încă o dată și să-l și vedem…vizualizare plăcută.

Walter si Ancuta Dionisie, doua sclipiri de ” 21 de grame”…grele…

_MG_7772

De când am plecat în Italia, a trebuit să am răbdarea și răgazul ca să pot avea o linie de internet, mai exact o antenă parabolică de tip radio modem. Așa că pot să spun zilnic, online și în viața reală că ” fericirea miroase a tine”. Nu mi-am uitat prietenii niciodată, așa cum se putea crede, nu am încetat vreo clipă să trăiesc frumos printre amintirile vieții mele, care aici, vă spun direct și onest că nu e deloc ușoară.

La lansarea cărții mele din 6 iunie 2013, de la Târgoviște, am avut onoarea dar și plăcuta surpriză, chiar daca anunțată cu puțin înainte, să mă bucur de participarea a două persoane care îmi sunt tare dragi: cântărețul Walter Dionisie și poeta care sunt convins că ar fi venit alături de soțul ei la eveniment și prin ” apă de ploaie”. Deschiși, comunicativi, acești doi oameni intră pe fereastra sufletelor ca niște gânduri frumoase care nu te mai părăsesc apoi niciodată. Mai apoi, drumurile noastre s-au despărțit, eu, plecând cu iubita mea acasă, în Veneto iar ei, mergând prin Franța la invitația ICR.

Nu am mai comunicat de atunci. Iar eu a trebuit să încep o nouă luptă cu propriile mele ambiții, cu mine și cu viața. Îmi place să mă visez luptător. Însă nu despre mine scriu aici ci despre Walter și Ancuța cărora vreau să le mulțumesc așa cum mă pricep și eu că există în viața mea, printre prietenii merituoși ce i-am cunoscut. Walter a oferit în seara lansării un concert GRATUIT  prefațat de un minirecital la evenimentul lansării apoi ” La Scriitori”. Gest nobil, de neuitat. A…să nu îl uit pe Sorin Bănoiu…liniștit…calculat…preocupat…virtuozitate maximă…zâmbet discret și mulțumirea auzului unui ritm…cam așa l-am perceput pe avocatul instrumentist…:P

Îmi place tare mult felul lui Walter de a fi. Îl asculți și îți vine să fredonezi ” Sunt călător”  iar mai apoi simți așa, ” un clic pe inima mea”. E original, zâmbește frumos și are un timbru…mamma mia…numai adormit să fii și tot degeaba..tot te înveselești.  Felul de a fi al soției lui, de asemenea, îmi place. Nu ai cum să te desparți de amintirile, măcar vremelnice, unde ai fost împreună sau alături de cei doi artiști.  Ai spune că dinspre Moeciu bate vântul unei primăveri eterne sau al anotimpului care se scrie toamna împlinirilor dar se citește VIAȚĂ.  Îi găsești oriunde ai nevoie de viața care freamătă dinspre ei, zâmbești optimist deși poți avea o tristețe nevinovată în suflet. Mari caractere! Am ascultat și în finalul expediției ” Fericirea miroase a tine”, am respirat frumos printre poeziile Ancuței și astăzi pot să spun că mi-e al naibii de dor de ei și de frumusețea lor sufletească. Nu știu ce să scriu mai mult…decât că nu uit, să le ascult cântecele ori să citesc poeziile…Walter are prieteni mulți…e ușor de înțeles motivul…

În cea mai binecuvântată seară de iunie, am plecat cu iubita mea de mână, întorcând capul către ringul unde Walter cântase pentru mine…nu a știut niciodată nimeni asta, dar am lăsat o imaginară lacrimă de fericire în urma mea…timpul nu a izbutit să o șteargă de pe obrazul meu…este acolo, cântărind și ea ” 21 de grame”…

Se umple lumea de frumos când vezi un cuplu așa de bine sudat și trecând peste ani…nu am înțeles nici până azi ceva și vreau să-i întreb pe Walter și Ancuța: cum naiba faceți fraților de rămâneți mereu tineri și frumoși? Uite că vine și un răspuns aievea: ” Pentru că suntem 21 e grame..”…grele, aș adăuga eu.

_MG_7767

_MG_7758

 
944302_458559084237304_1198391290_n

2013-06-06 20.35.22

%d blogeri au apreciat asta: