Flux RSS

Category Archives: Uncategorized

Din Italia: Sfârșit și început de viață

Posted on

5e748728c48540637f727312

Încă mă mai duc la serviciu. Port cu mine teama tot mai accentuată. Să nu pățesc ceva. Să nu ajung și eu un borcan cu cenușă. Sau un număr. Sau motivul unui telefon simplu, gen „Adrian a murit, veniți mâine la ora cutare, o singură persoană, să ridicați cenușa. Încercați devreme că e coada lungă.” N-am murit încă și probabil, la cât sunt de norocos, voi scăpa. Ca mulți alții. Nu este însă un argument ca să mă expun. La serviciu și atât. La magazin se duc fetele, sporadic, doar în caz de necesitate, să cumpere pâine sau alte produse simple dar importante. Am ajuns un obsedat disciplinat, mă spăl pe mâini aproape de fiecare dată de câte ori ating ceva în casă, în curte sau la lucru. Intru în tură temător nevoie mare, cu masca simplă, mănuși…iau temperatura tuturor celor care intră în curtea companiei, șoferi de camioane, dube sau pe jos. Înainte, zâmbeau toți sau făceau mișto de situație, abia dacă aveau chef să se apropie de termometrul digital. Ușor și sigur, chipul multora dintre ei, s-a transformat într-o frică nedeclarată. Aceea de a nu cumva să aibă febră. Vin singuri spre mine și pe unii, îi bat fericit pe umăr că nu au temperatură. Niște străini reci, până mai ieri, au devenit acum mai calzi, măcar așa puțin. Au gurile acoperite de măștile găsite ori pe Amazon ori cine știe pe unde. Dușmanul comun, un microb nemernic, ne-a făcut mai umani. Măcar temporar.

E întuneric. Închid geamurile mașinii cu care mă deplasez. Îmi pun mănușile înainte de a atinge volanul. Parcă se aude o uzină când pornesc motorul să încălzesc ori un Ford vechi ori un Smart, la fel de vechi. Că e prea liniște. Amândouă abia reparate de un mecanic sau de amici mecanici buni. Unii sunt români. Și plec. Și e larmă mare pe margini, prin pomii din curțile oamenilor. Păsările cântă din plin și se aud din mașină, ca un cor al vieții la care ai spune că oamenii nu mai au dreptul. Câteva pisici curajoase îmi ies direct în față, traversând strada. Cunosc deja locurile pe unde e mai bine să încetinesc. Și nu omor niciuna. Sunt vieți și suflete, ca și noi. Un cocoș care se crede veșnic celebru, cântă enervant de predispus să trezească și morții. Zici că bate vântul, așa de bine se aude când dă din aripi, înainte să zică cucurigu. Îi răspunde altul, din alt colț de ogradă.

Ajung în zona unde e doar câmp pe o parte și deal pe cealaltă. Sunt doar  eu pe stradă. Bucurie maximă: Mai e cineva care conduce, din sens invers. Habar n-am cine este însă îmi face semn cu farurile. Nu, nu mă avertizează că e poliția.  Sau vreun accident. De fapt, e un cvasinecunoscut, care mă salută.  O fi modul său de a îmi transmite că totul e în regulă. Că are și el serviciu și că e în aceeași situație ca și mine.

La un moment dat, văd ditamai coada fix în mijlocul drumului, puțin înainte de o casă izolată. E o vulpe care stă comod în fund și insistă să nu plece de acolo. Încetinesc și virez puțin stânga, să o pot ocoli. Apuc să-i văd ochii. Și atât, pentru că fuge. Ce ciudat, nu fuge între ierburi și mărăcini ci fix pe margine, așteptând să revină. Peste 2 zile parcă, în sens invers, adică atunci când veneam acasă de la serviciu, m-am speriat de moarte. Am crezut că au blocat ăștia strada iar, o stradă care scurtează drumul, dată în folosință acum vreo 7 ani. Unde nu e nimic, decât pustiu și pădure, pe o parte. O grămadă mare fix în fața mea și niște bolovani mai  care se mișcă. Hait, îmi zic. Unde sunt, frate? Aveam viteză și totuși, datorită plăcuțelor reflectorizante de pe margine, reușesc să fiu prudent și să reduc brusc viteza. Mă opresc. Nu e o grămadă de pământ. E un porc mistreț, femelă, cu puii săi. Dispare molcom și grohăind deodată, de parcă ar zice na mă, treci, muritorule. Nu i-am făcut poză. Animalele sălbatice pot deveni brusc periculoase dacă văd vreun blitz.

Și da, străzile pustii. O liniște incredibilă, în care se aud doar animalele de casă, vântul și ai impresia că și îndoiturile firelor de iarbă.

Ajung acasă. Toți urmărim știrile pe Mediaset, Sky, care pe unde apucă, că avem vreo 3 televizoare. Deodată, auzim o mașină care ne spune prin portavoce să stăm în case. Să nu ieșim. Și ne mulțumește că suntem cuminți.

La nici 5 kilometri de noi, un caz grav de infectare. Apar alte cazuri la Tarzo, Conegliano, Vittorio Veneto, San Fior…toate aproape de micuța așezare unde locuiesc și trăiesc, împreună cu familia. Și citim jurnalele zonei…și vedem la televizor urgia din Lombardia…și zâmbim trist când observăm neîncrederea multora, mai ales din țară. Nu e adevărat că se moare de Cov 19 doar dacă ești bătrân și ai alte afecțiuni. Au murit deja vreo 17 medici care îngrijeau pacienți infectați cu Cov, au murit și mai tineri care nu aveau absolut nimic, au murit oameni infectați pentru superficialitatea altora, care au ieșit din case ori au fugit în alte locuri, ducând moartea cu ei.

Știu că vă așteptați să vă scriu chestii mai dramatice, care dau bine la numărul de vizualizări. Știu că mulți vor descrieri apocaliptice, să se convingă ei că nu e totul o minciună. De aceea am ales doar câteva fotografii relevante și am renunțat să mai conving pe mulți din România, că sunt naivi cu teoriile și neîncrederea lor. Doar boala îi va convinge și moartea, dacă nu vor asculta și nu vor sta în casă. Făcătură sau nefăcătură, Cov 19 e un adevăr dureros și de care vom scăpa doar prin măsuri preventive.

În regiunea Veneto, unde locuiesc eu, guvernatorul a dat ordin să fie oprit aproape totul, a decis testarea a mii de subiecți, zilnic, pentru a putea controla situația sub izolament al celor depistați pozitiv. Luca Zaia și populația disciplinată au dus regiunea Veneto în mai multă siguranță iar populația e la înălțime. Mortalitatea e 2,6% în timp ce în focarul numărul 1 al lumii, Lombardia, regiune bogată și urbană a Italiei, depășește puțin peste 10%. În Milano au fost mulți care s-au comportat ca bucureștenii. Metropola lombardă a avut naivii ei, petrecăreți, care nu au stat în casă. Apoi a apărut drama maximă la Bergamo…la Brescia…la Cremona…până în Piemontele falnic dar tot mai trist.

Stați acasă. Și credeți în pericol, salvați-vă sănătatea, viețile, familiile, lăsați îndoielile. Nu e momentul să mai plictisiți cu teorii ale conspirațiilor. Aveți destul timp după ce trece pandemia, să inventați sau să căutați linkuri apocaliptice.

De ieri de la ora 13, pe strada unde locuiesc eu, stradă principală, nu a mai trecut nicio mașină. Ba nu, mint, a trecut aia care strânge gunoiul și hârtia, adineauri. De aceea a mai scăzut procentul îmbolnăvirilor, pentru că a rămas virusul Cov 19 ca un imbecil ce e, singur cuc pe stradă. Și nu a mai avut unde să își găsească refugiu. Și a murit așa, în pustietatea lăsată de oameni. Dacă oamenii vor ieși din nou, zilele astea, virusul va bate iar fericit din palme. Și poate că din cauza unora care ies inconștient, unii din noi am putea suferi letal. Hai să nu ajungem la asta! Fiecare persoană care nu înțelege să stea acasă, mă poate condamna la moarte! Și nu doar pe mine. Înțelegeți? E un sfârșit de lume, ok. Însă e și un început de viață, pentru că nimic nu va mai fi ca înainte și vom deveni mulți, mai responsabili.

Vă pup.

5120459_1818_coronavirus_lombardia_casi_19_marzo_2020_medici_morti_bergamocoronavirus-bare-bergamo-esercito-1

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

84095811_211610419880713_8151066063371501568_n

Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă. Read the rest of this entry

Despre Lică Barbu, bunicul copilăriilor noastre veșnice, personaj în viitoarea mea carte

Posted on
55560653_2350391168523062_761656069909905408_n

Scriitorul și povestitorul Lică Barbu, preluare foto de pe Facebook 

Nu putea să lipsească din viitorul meu roman, inițial intitulat ȘAPTE, un alt personaj, la fel de real ca și altele dintre cele care își spun poveștile de viață, cu numele lor adevărate sau sub pseudonim. Bunicul principal din romanul meu, nu se poate detașa de vorba-lungă ce îl caracterizează. Iar personajul despre care vom vorbi acum, e numai bun să îți dezlege limba ori să te adoarmă cu vocea lui. Read the rest of this entry

Ce scriam că am învățat în iulie 2011. Fără diacritice, ca atunci

urcare

Am invatat ca asteptarea dupa altii inseamna o alta poveste a timpului pierdut. Am invatat ca numai ajutandu-ma singur Dumnezeu ma va ajuta la randu-I. Am invatat ca numai eu stiu ceea ce vreau fara sa trebuiasca sa ma mai intereseze ce vor altii. Read the rest of this entry

Iuliana, poeta iubirii și nemuririi sufletești

49267131_220158278933186_5887255828909522944_n

Iuliana Dinte, poet și prozator

Notificare: Materialul despre Iuliana este acolo unde scrisul e italic, prima parte este un fragment din cartea la care lucrez și unde ea va fi personaj în cel puțin un capitol.
„Trecea mereu pe lângă vitrina aceea unde în loc de pantaloni, fuste, rochii, costume și alte accesorii cotidiene, tronau strălucind coperți multicolore. Mai ales, seara, când își făcea veacul prin zonă, se oprea îngândurat privind dincolo de sticla întotdeauna luminată. Read the rest of this entry

%d blogeri au apreciat: