Sala plină. Întreg auditoriul, deja pregătit să strige în mod repetat, bis. Nu oamenii sunt publicul. Ci timpul, cu toate ale lui adunate: Marea cea mare, o Adriatică mai albastră decât străfundurile cerului, vârfuri ale Dolomiților transformate în observatori sârguicioși și evident, un avion care greu s-a lăsat ajuns și la fel de greu s-a lăsat dus. Alea nu au fost întârzieri, cum scria pe monitor, ci mai degrabă statul pe gânduri în fața unei lumi noi ori greu de acceptata întoarcere până și a păsării de fier roz-alb.
Fata din spatele cortinei, i-am zis eu. Discretă și educată, încântătoare și curioasă, fericită și că merge desculță pe nisip sau pietriș fierbinte, în extaz pe măsură ce a văzut colinele, apoi giganții mărginași, apoi castelul unde Brando veghează cu turle și chestii medievale, momentul când o prințesă a secolului 21 se va sui în ascensor, către primele trepte ale cerului tuturor.
Fata din spatele cortinei are propriile bătălii personale dar cum să nu iasă învingătoare când, nu-i așa, fiecare imagine nemaivăzută, până în clipe de toridă vară și prea scurtă vacanță, poartă în ea forța de care poate că nu s-a crezut capabilă cândva.
Într-o zi, cea mai mare fană a scrierilor mele, a intrat pe o poartă micuță și banală, apoi soția mea a instalat-o în Foișorul de Foc, unde își va clădi următoarele vise și planuri existențiale, măcar pentru câteva zile. A evadat dintr-o lume de unde am răpit-o și da, ea s-a lăsat purtată prizonieră dinadins. Că motanul nostru Kiss a adoptat-o și el iute la nivel de afecțiune, lucru neobișnuit la el, s-a simțit de până să se lase seara.
Am privit în legendara dezordine din micuțul meu birou creativ și așa, m-am mirat și eu că am izbutit să scriu și să public atâtea cărți. Prin toate personaje reale, inclusiv în Noaptea Speranțelor, inclusiv în Noaptea Destinelor și inclusiv în Lanțuri, cartea care înțeleg că a marcat-o pe Fata din Spatele Cortinei. Ajunsă la ultimul meu roman publicat, șapte, ea și-a completat mult dorita colecție cu un alt autograf al meu.
Însă dincolo de toate acestea, s-a declanșat ușor, calm și tot mai decis, spectacolul sufletelor, legătura aia pe care nicio distanță nu o va mai putea întrerupe vreodată. Ea e pe scenă continuu și am dat ordin cu inima să nu se mai lase niciodată cortina. Între mine și Cati, a sosit fata noastră de nicăieri, pentru oriunde și oricând. Tânără și cultă, ambițioasă și sensibilă, Fata de după cortină își continuă cu succes scontat bătăliile din care iese învingătoare cu fiecare zâmbet în plus, cu fiecare hohot de râs binevenit și cu fiecare îmbrățișare sinceră.
Și toate astea nu pentru că mulți dintre cititorii mei devin mai puternici, într-un fel, ci pentru că această fată-cititoare e predestinat dedicată propriului său timp, de care nici îmi dau seama dacă a știut cât poate însemna uneori.
Și ca să fie punerea în scenă completă, ne duserăm și pe meleaguri de lagune și gondole, taman în Veneția visurilor de vacanță și închipuire numai și numai de treburi faine. Fata de după cortină s-a sucit și răsucit peste punți și valuri până după Rialto. Practic și-a dansat singură numărul și când a privit spre Murano, prin telescopul acela misterios, poate că s-a întâmplat o altă reflexie, cea a veșnic tinerei femei care va fi, pasionată să dăruiască din inima ei bucățele pe care cumva să le adune și pe viitor, împreună cu noi.
Azi dimineață, motănelul meu, a privit aievea și el în gol. Nu mai era în curte, savurându-și cafeaua sau shake-ul, musafira noastră, adoptată ca de-a familiei, în regim de urgență.
Este impresionant și șocant chiar, ca cineva care te citește, să se suie în primul avion tam-nisam și să te caute acasă. Pentru că ea nu a venit acasă la un scriitor, cum spune textul oficial, ci în familia care de acum este și a ei, pentru mulți ani de aici înainte și de fapt, pentru totdeauna.
Sper să îi placă tot romanul șapte scris de mine nu doar ce a izbutit să citească până acum. Și mai sper să nu lase jos niciodată cortina, pentru că nu se mai poartă, ce să mai. Nici măcar nu are nevoie de reflectoare ca să fie văzută și observată și nici nu e indicat. Ea e fata adevărată de după cortină pe care nu oricare autor de cărți, are ocazia să o aplaude, la scenă deschisă. Eu doar am scris câteva cărți, însă Fata de după cortină nu voi fi niciodată. Uneori, poate că izbutesc să inspir cuiva bucuria de a citi. Ea însă, inspiră bucuria de a trăi.
Fata de după cortină nu are cum să fie personaj al vreunei viitoare cărți ale mele. Poate titlu. Update: Până la urmă a devenit totuși personaj. Și e puțin spus…și pare-se că e prinsă de povestea care a urmat și unde nu se prea întrevede vreun sfârșit…inclusiv în viața reală.
Te mai așteptăm pe la noi, oricând cu drag!
Adi și Cati.
Articol scris de Adrian Melicovici
Cine dorește achiziția ultimei cărți publicate de mine, romanul șapte, comanda aici:
Varianta print (tipărită) https://itaca.ie/product/sapte-adrian-melicovici-2/
sau electronică (E-Book): https://itaca.ie/product/sapte-adrian-melicovici/
Adrian Melicovici-scriitor 
Un gând despre „Fata din spatele cortinei”