Fantasticii romani din Arezzo. Sufletul romanesc nu moare niciodata.

Nu îmi mai păsa de felul în care înaintam pe străzile din Firenze. Trăgeam de rucsacul cu rotile încrezător, privind înainte zâmbitor. Ştiam că e un oraş mare şi într-adevăr, după vreo două ore de mers continuu, tot nu izbuteam să ies din el. Lăsam în urmă imagini superbe. Îmi aminteam de cuvintele unei prietene bune care îmi scrisese să îmi aduc aminte de ea atunci când voi ajunge în acele locuri. Chiar aşa îşi spunea ea, Florenza- Firenze. Un fost iubit de-al ei îi promisese că o va duce acolo într-o vacanţă binemeritată dar înţelesesem că nu a mai ajuns în cele din urmă. Un râu foarte mare mă însoţea în dreapta şi nici azi nu mai reuşesc să îmi amintesc cum se numea. Într-un târziu, am ajuns în faţa unui indicator şi m-am răzgândit într-o secundă: merg spre Arezzo. Oraşul aurului nu era pe traseul meu dar prietena mea Eliana Dogaru mă tot chema să vin şi nu numai ea… mi-a privit ceasul… aveam în faţă aproape 90 de kilometri de străbătut şi gândeam că trebuie să ajung până seara următoare. Ocolul era cam de 50 de kilometri. Dacă se merita, totuşi? Nu am mai zăbovit şi am înaintat cu dârzenie. Până seara am reuşit să ies din provincia Firenze şi la un moment dat, am auzit o maşină în spate. Am întors capul. Erau carabinierii. Hm… ce era oare în mintea lor văzând un străin, cu steagurile României şi Italiei pe braţe, trăgând de propriul bagaj? Mi-au făcut semn să mă duc spre ei şi unul care ştia engleză m-a întrebat cine sunt şi unde mă duc, după ce mi-a cerut cartea de identitate. Le-am arătat hotărârea consilierilor de la Târgovişte explicând sumar despre proiectul intercultural Speranţa Unui Vis. M-au privit insistent şi au zâmbit ba mi-au urat şi succes spunând simplu: auguri. Apoi m-au mai întrebat unde mă voi odihni, adică dacă ştiu unde mă pot caza. Le-am spus că nu ştiu. Foarte amabili, au indicat o pensiune la vreo 4 kilometri distanţă după care mi-au înapoiat actele şi s-au făcut nevăzuţi. Strada statală începea să fie greu de străbătut pentru că şerpuia către un alt vârf de deal şi parcă nu se mai termina. Eram extrem de obosit şi mă durea tare mult mijlocul, deşi nu se mai întâmpla ca până în Mestre, să duc greutatea apăsătoare în spinare. Nu e uşor să tragi de o greutate şi să ai de mers zeci de kilometri urcând şi coborând continuu. Deodată, m-am zăpăcit… am dat de autostradă şi nu puteam merge pe acolo la pas…. nu se mai vedea niciun indicator către altă stradă statală…. m-am trezit într-o intersecţie şi am bănuit pe unde trebuie să o iau. Nimerisem traseul corect. Şi mi-era sete, foame… nu se vedea niciun magazin încă, nicio localitate până când am văzut un portocal pe margine. Ce m-am bucurat…. m-am oprit vreme de vreo jumătate de oră şi am început să îndes fructele în rucsacul şi aşa neîncăpător. Apoi m-am aşezat pe vine, căci nu era nici măcar o piatră pe care să mă pot aşeza şi am desfăcut tacticos de coajă o portocală. Nu înţelegeam de ce se decojeşte aşa greu dar nu m-am lăsat. Am muşcat cu poftă şi sete din ea fiind sigur că o să am parte de un gust dulce şi binefăcător. Dezastru însă! Cum am deschis gura aşa am rămas cu ea ! Mi se făcuse toată pungă şi parcă dezamăgire mai mare ca atunci nu mai simţisem. Mă usturau limba şi buzele şi bombăneam în sinea mea de mama focului ba chiar cu voce tare. Mi-era aşa foame şi sete… dar a fost bine până la urmă… cel puţin aveam iluzia că tot mi-am refăcut tonusul căci m-am ridicat şi am înaintat cu ceva mai multă putere. Şi am ajuns la pensiunea cu pricina. Dar mai înainte să intru , am desfăcut rucsacul şi am scos una câte una toate acele portocale ciudate aruncându-le în primul coş de gunoi. Şi mai azvârleam una şi mai bombăneam:
– Na, fir-aţi voi să fiţi de portocale false şi rele şi acre ce sunteţi!
Ha, râdeam eu cu mine şi de mine…
După care m-am cazat, cu greu, pentru că a trebuit să sune prietenul meu Silviu din Sacile la numărul de pe uşă, eu nu cunoşteam italiana prea bine. Seara, patroana de la barul pensiunii mi-a zis că la magazinul de lângă ea sunt două fete românce. Ce m-am mai bucurat! Eram singur, al nimănui, într-o ţară străină unde tot mai mulţi români se descurcau cum puteau ca să aibă o viaţă mai bună. Fata care vindea era chiar patroana magazinului şi o chema Gabriela Năstase. Am rămas uimit să văd cum din câteva cuvinte spuse de mine a înţeles cine sunt şi ce fac. Mi-a pus ceva de mâncare într-un vas şi m-a rugat să stau comod şi să mănânc liniştit. Apoi m-a rugat să iau ce vreau din rafturile ei, apă minerală, portocale, dulciuri. Am făcut fotografii cu ea şi sora ei mai tânără. Mi-a băgat în buzunar şi 30 de euro. Pentru mine era fantastic, nu îmi venea să cred că uite, din nou, o româncă îşi arată sufletul în faţa unui străin, venit de departe cu steagul ţării. Ea nu ştie nici azi că în timp ce beam cafeaua în pragul uşii, afară, ca să pot fuma, aveam ochii înlăcrimaţi- pentru a câta oară, de atâta deschidere românească din Diaspora. Îmi ştergeam pe furiş obrajii şi mă prefăceam că sunt viteaz dar ce era în sufletul meu doar eu ştiam. La final, înainte să ne luăm la revedere, mi-a dat ditamai sandvişurile ca să am pe drum a doua zi… îmi amintea cumva de fata din Slovenia, care procedase la fel. Am adormit buştean şi am continuat drumul către Arezzo cum s-a făcut dimineaţă.
Era o vreme ploioasă, capricioasă, ba dădea soarele puţin ba începea din nou să plouă şi chiar să tune. Nu mi-am mai luat pelerina de ploaie pe mine, credeam că nu mă voi uda aşa rău de la ploaia foarte măruntă, în plus, îmi era mai uşor să înaintez. Un orăşel după altul străbăteam fotografiind ce vedeam în stânga şi în dreapta. Pe la prânz, am primit un telefon. Era Eliana, care urma să mă găzduiască la ea. Îmi repeta să nu mă preocup că va veni înaintea mea ca să mă ajute să ajung la o „festa” românească. Dar orele au trecut şi eu mă apropiam de Arezzo mergând foarte repede, mă miram şi eu de energia mea. La câţiva kilometri înainte de oraş, a sunat iar telefonul şi i-am explicat Elianei pe ce stradă statală sunt şi unde mă aflu exact. Chiar acolo ne-am întâlnit şi am văzut pentru prima oară o femeie cu privirea blândă, frumoasă şi deschisă. Bluza de pe mine, insscripţionată cu numele expediţiei era udă… cu adevărat storceai apa din mânecile ei dar eu nu mai realizam de mult asta… am ajuns în faţa unei clădiri şi m-a prins frigul cum am coborât din maşină. Dârdâiam înfometat şi însetat şi privirea mi-a sclipit când am văzut prăjiturile şi gustările din sala plină cu români. Mi-era ruşine să mănânc cu poftă de faţă cu ei, pentru că erau nişte oameni pe care nu-i cunoşteam dar mi-am făcut curaj… la un moment dat, o doamnă mi-a făcut semn să mă abţin spunând să aştept până după festivitate. De unde era să ştie cine sunt, ce fac şi mai ales cât de hăituit, înfometat şi însetat sunt? Mai târziu au aflat toţi despre scriitorul de la Târgovişte… ciudat, nu mă mai simţeam singur între atâţia străini… ştiţi de ce? Pentru că erau ROMÂNI. Pentru că înţelegeau, vedeau, simţeau. Pe ecranul de proiecţie al sălii am redifuzat clipul făcut imediat la intrarea în Italia, în Trieste. Filmuleţul cu fotografii relevante era subtitrat şi în italiană ca un mesaj pentru acel popor peninsular, necunoscut încă mie. Am vorbit celor de acolo şi le-am reamintit cum am fost ajutat la intrarea în Slovenia, de români adevăraţi din Diaspora. Vă mai amintiţi, dragilor?

„– Corina Dumitrescu Cerasela, 50 euro, prin western union… Iancu Samson, Cannes, 200 de euro….Mihaela Grădinaru, România, 40 de euro...” şi lacrimile se rostogoleau pe obraji în vreme ce din sală se auzeau aplauze….Continua să îmi fie frig şi un tânăr s-a apropiat de mine dăruindu-mi o geacă de piele. Am luat-o pe mine şi m-am mai încălzit puţin.

La final, Eliana se ocupa cu caietul meu, Cartea Speranţei ( fotografiile alăturate) , unde cei de acolo scriau câteva dorinţe şi apoi se semnau. Făcea acelaşi lucru cu care se ocupase şi Cati la Sacile. Eram foarte speriat să nu rămân singur, să mă trezesc iar al nimănui, între toate acele chipuri necunoscute dar era o gândire copilărească a mea. Eu eram învăţat cu mentalitatea din ţară, cu răutăţile de unde veneam eu, cu zâmbete ironice şi vorbe-n vânt de la tot felul de cartofori. Nu aveam de unde să ştiu şi să cunosc diferenţa de atitudine din altă ţară. O doamnă îmbrăcată în roşu a venit şi mi-a strâns mâna aproape pe furiş strecurându-mi 20 de euro. Altcineva a venit şi mi-a pus în palmă 10 euro iar altcineva 50. Peste o zi numai, o altă doamnă mi-a adus o bancnotă tot de 50 de euro şi un cărucior de cumpărături cu mâner, foarte scump, unde să pot introduce rucsacul cu rotile, deteriorat din timpul trecerii munţilor de după Bologna. O chema Lidia Fichiosi. La plecare, peste două zile, ea mi-a lăsat un bileţel galben pe care a scris câteva gânduri simple, de încurajare, pentru mine. Chiar i-am făcut o fotografie- două în centrul oraşului, alături de Eliana. În fine, seara târziu am ajuns acasă la prietena mea care îmi pregătise camera băiatului ei, plecat în ţară. Era imensă şi de fapt, întreg apartamentrul era imens. Are un soţ tare de treabă. Un simpatic. Un sufletist. Îl cheamă Giuseppe dar ea îi spune simplu, Gius. Acum află şi el de aici că mai târziu când i-am auzit vocea la telefon, iar mi-au dat lacrimile. Pasămite descopăr că am devenit tare muieratic, aşa mi s-a mai spus, din cauză că tare iute mi se mai umezeau ochii. Îmi părea rău de fiecare chip din Arezzo pe care ştiam că ori o să îl mai văd cine ştie când ori poate niciodată. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi când mi-am luat la revedere de la Aurelia Ceoromila, cea care mă ajutase să ajung la primarul Giuseppe Fanfani al municipiului. Deşi ea era aşa, mai mult oficială, ocupându-se cu diferite treburi pentru comunitate, a devenit o sensibilă la rându-i. Omul care venise pe jos de la Târgovişte până acolo, între ei, era uimit de tot ce i se intâmpla. Nu că s-ar fi petrecut cine ştie ce evenimente dar totuşi… apoi iar m-am îmbrăţişat cu soţii Anda şi Cristian Sav care mi-au dat un telefon nou nouţ să pot comunica uşor cu ei. Cu aceşti oameni formidabili care aveau să se numească două- trei zile mai târziu, SUSŢINĂTORII DIN AREZZO PENTRU SPERANŢA UNUI VIS. Un tânăr, foarte calm aparent, a plecat iute de pe loc uitând nevinovat că portiera din spate a maşinii nu e închisă şi aceasta s-a agăţat de un stâlp. A venit apoi un tip haios şi de treabă, care mă culesese şi pe mine de pe drum să mă aducă la festa din acea zi şi a luat asupra lui vina, apelând la cineva să-i repare băiatului maşina, mai ieftin. Pe tânărul în necaz îl chema Valentin Căitanu şi datorită lui am putut să îmi cumpăr o cartelă telefonică wind, de Italia, pentru că eu nu aveam buletin decât de România şi nu eram rezident.
Dar să revenim la plâns. Eliana zicea:
– Ce naiba plângeţi măi bărbaţii ăştia mai rău ca femeile, şi al meu la fel, se uită la televizor şi tot ca tine, plânge. Of, mari muieratici mai sunteţi, ce ne facem cu voi? În timp ce vorbea cu mine, îmi treceau imagini prin minte cu noii români adevăraţi cunoscuţi. Cu o altă parte a imensei inimi numită Diaspora. Lidia Fichiosi, Titus Moldovan, Anda Sav, Aurelia Ceoromila şi da, Denisa, fata care studia la conservator şi era de un talent formidabil. O auzisem şi eu cântând la pian şi pur şi simplu, văzând-o prima oară cum mânuieşte clapele, cum îşi plimbă degetele peste ele, repede şi cu pasiune, am înţeles că minunile dintre noi sunt multe atâta doar că trebuie să le vedem mai atent.
La o oră târzie, doi ochi lucitori mă cercetau distant pentru prima oară şi am înţeles curând cine era: scriitoarea Manuela Pană, venită din Firenze. Pentru acest suflet frumos, o să povestesc mai încolo puţin căci stelele care strălucesc puternic nu au voie să fie privite aşa, simplu, în treacăt. Mă uit peste ce au scris în Cartea Speranţei şi citesc înfrigurat cuvintele aşternute de Nicoleta Simion, Mihaela Asavei, Eliana Dogaru, Aurelia Ceoromila. Aurelia spunea: ” am cunoscut un om care umblă cu România în spate şi în inimă şi ne întreabă ce ne dorim…nimeni nu m-a întrebat aşa ceva, poate doar în statistici sau când le convine politicienilor…” La rândul ei, Nicoleta Simion scria: ” Sunt foarte mulţumită că am reuşit să cunosc acest om… este greu de spus când mă întorc în România pentru că aici stăm bine, am putut să îmi iau o casă, o maşină, în România nu aş fi făcut faţă…mă rog la tine Adi ca tu să te rogi şi pentru tine şi pentru familia mea…. uite, îţi las 50 de euro, poate îţi vei aminti de mine… te ajut din inimă...” Doamne, cum aş putea să te uit Nico? Sau pe tine, Violeta Hristu? Sau pe oricare dintre cei ce v-am cunoscut şi m-aţi îmbrăţişat?  Scriu aici pentru voi, cititorii şi sunt nevoit să mă opresc puţin. Iar şi iar am ochii umezi. Trebuie să beau un pahar de apă…să îmi revin, să pot scrie mai departe povestea poveştilor vieţii mele…. aşa….gata…
La ceasul de taină al acestor amintiri simple, dar unice din viaţa mea, tresar din mine insumi şi mă văd în oglinda altor suflete, ale fiinţelor minunate din Arezzo. Revăd cu emoţie ce au scris aceşti oameni primitori şi parcă recitesc filmul unei alte vieţi, de dincolo de ură, răutate….parcă recitesc existenţele altora, trecuţi şi ei prin cine ştie câte chinuri şi doruri, departe de ţara lor, într-o lume creată prin ei înşişi. Sufletul românesc nu moare niciodată. Iar din lacrimile strânse din câte am îndurat şi înţeles inclusiv de acolo, am ridicat o amintire de neuitat, ca o comoară existenţială unică pe pământ.

NOTA: ati citit un capitol din cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, drepturile sunt rezervate de autor si editura. Cine doreşte cartea mea şi e în Italia unde locuiesc eu să mă contacteze AICI: ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL PE FACEBOOK

VA URMA si urmariti facsimiluri ORIGINALE cu dorintele Diasporei din Arezzo, scrise in Cartea Sperantei a expeditiei SPERANTA UNUI VIS: