Suflet necuvântător

Ele nu vorbesc. Nu pot rosti cuvinte ca noi, mai exact. Multora ne plac. Iar afecțiunea pe care ne-o arată după nu mult timp, e unică și pentru totdeauna. Ați ghicit, vorbesc despre animalele de casă. Sau din curte. E adevărat, ele devin neastâmpărate la un moment dat căci fiecare vietate de pe lumea aceasta are orgoliul ei nu? Fiecare din ele își formează o personalitate.

Dar hai să fim cinstiți cu noi înșine și să recunoaștem că animalele noastre, drăgălașe, simpatice, nedespărțite de noi, nu fac niciodată rău precum oamenii. Nevinovăția lor este una aparte și chiar reală. Nu pisicile sau câinii au inventat războaiele, ura, invidia, bârfa, minciuna. Ele nu mint, nu urăsc, nu distrug.

O să mă întrebați poate de ce mi-a venit să scriu această postare. Ei bine, de câteva luni avem și noi, un motan. Iubita mea l-a adoptat de la un centru cu acte și vaccinuri în regulă de aici din Conegliano. Mai nou, el a fost sterilizat. Îl cheamă Kiss. Iar Kiss, crește frumos și face mereu câte o năzbâtie dar niciodată nu uită să ne trezească dimineața frumos. Niciodată nu uită să ne arate cât de mult ne iubește. Niciodată nu uită să ne aducă aminte că el, un suflet nevinovat, a fost primit în casă la noi frumos și tratat mereu cu atenție.

Nu știu dacă în Italia există prea multe familii cărora să nu le placă animalele. Aici există centre speciale de adopție, fie că sunt câini, pisici sau alt gen de animale. Și foarte mulți doritori. În această țară unde trăiesc, am înțeles de ce nu există câini pe străzi sau pisici abandonate asemenea. E simplu: centrele de adopție există pretutindeni și mulți oameni vin și le donează mâncare până să fie adoptați. Își așteaptă posibilii stăpâni acolo, în cuști dar ei tot vin la un moment dat. Când există probleme medicale, costul consultației sau tratamentului e foarte redus datorită convențiilor între centre și medicii veterinari.

Italienii sunt foarte mari iubitori de animale. Sunt și foarte săritori să ajute inclusiv copii ori oameni aflați la ananghie. Să nu uităm miile de emigranți care sosesc în Sicilia dinspre Africa și ajutorul statului italian, poate că unic în Europa, acordat unor oameni care fug de războaie, de sărăcie și de o viață nedemnă.

Întorcându-ne la animale, pot spune că în România situația e inversă. Prea puține centre, prea puține asociații de protecție care își fac treaba și poate că prea puțină conștiință. Personal, nu cred că e doar treaba primăriilor să rezolve problema haitelor de câini comunitari, descărcați de oameni fără creier care-i aduc de miri de pe unde. Nu cred că pisicile și câinii au vreo vină că s-au născut sau că responsabilitatea civică la noi în țară lasă deseori de dorit în această privință. Nu cred în scuza cu nivelul de trai scăzut. Mai degrabă cred în posibilitatea ca autoritățile publice locale și chiar centrale să facă un mic lobby pentru oameni, să educe puțin acea parte a populației care nu înțelege că nu animalele au vină că există ci noi, în general, că nu ne uităm atunci când trebuie în ograda altuia. Noi avem prea multe animale pe străzi hăituite, zgornite din loc în loc și hămesite de foame, pentru inexistenta vină că s-au născut și pentru că nu există atât de mulți oameni care să-i adopte ca aici sau ca în alte țări.

Eu nu sunt un om bogat. Nici sărac. Nu trebuie să ai o situație materială de excepție ca să iubești un animal. Ca să-i fii stăpân grijuliu și ca să înțelegi că nimeni nu devine sărac atunci când știe să citească cuvintele mute ale unui suflet necuvântător.

Animalele abandonate aduc multor familii o bucurie neașteptată în case, inclusiv copiilor. Devin și ele membri ai familiei și acolo, viața devine parcă mai frumoasă. Ochii sufletului necuvântător nu ne vor cere niciodată prea mult. Doar puțină atenție și puțină mâncare.