Foto: General-maior ILie Gorjan, captură Youtube
Notă introductivă: Mulțumesc domnului general pentru aprecierile și critica literară despre unul dintre romanele scrise de mine, Lanțuri. Domnul Gorjan este totodată și un om al creației, ceea ce demonstrează că, dincolo de activitatea profesională, pasiunea există în fiecare om, indiferent cine este și ce poziție ocupă în societate. La finalul articolului despre mine puteți citi mai multe despre domnul general. Mulțumesc totodată și psihologului Marin Mogoș, omul care a intermediat actțiunea criticii literare și totodată personaj real al cărții (Adrian Melicovici)
General-maior Ilie Gorjan despre romanul meu Lanțuri:
„-un roman pedagogic-
După pensionare, am redescoperit plăcerea lecturii, pentru că, în activitate fiind, în slujba statului, nu reușeam să citesc decât seara, înainte de culcare, câteva pagini apoi picam lat după o zi extenuantă de muncă. Din anul 1984, mi-am propus să notez într-o agendă, anual, ce și câte cărți am citit. Dacă până la pensionare numărul cărților citite nu depășea cifra de 10-14, după ce m-am pensionat această cifră a ajuns la 40-50 de cărți anual, uneori chiar mai multe. Ce mă nemulțumește este faptul că ritmul în care citesc nu face față celui în care primesc sau cumpăr cărți, acestea adunându-se pe un raft albibliotecii în număr din ce în ce mai mare și așteptându-și rândul la citit. Totodată, în loc să m-apuc să citesc cărțile în ordinea primirii/cumpărării lor, de regulă, din curiozitate încep câte 3-4 cărți deodată sau încep să citesc pe cea cumpărată/primită ultima, mai ales dacă îmi este recomandată de cineva sau i se face publicitate. Așa s-au petrecut lucrurile cu romanul Lanțuri de Adrian Melicovici (Editura Singur, Târgoviște, 2016), ce mi-a fost recomandat cu multă persuasiune de către cineva. Și, deși erau la rând alte 30 de cărți ce așteptau a fi citite, m-am repezit curios la acest roman cu un titlu mai mult decât incitant. Și n-am regretat, deoarece subiectul cărții este unul de-a dreptul zguduitor, faptele relatate petrecându-se în realitate, în orașul Ploiești, în timpul regimului de tristă amintire, căruia i s-a pus capăt în decembrie 1989. Autorul pune în pagină, cu un evident talent literar, o crimă abominabilă săvârșită de un tânăr muncitor în timpul regimului comunist, crimă sancționată de către judecător cu pedeapsa capitală prevăzută, la acea vreme, în legea penală. Nu crima în sine impresionează cititorul, ci, îndeosebi, cauzele și împrejurările în care a fost săvârșită, și, totodată, frământările lăuntrice ale autorului crimei în perioada de la arestare până la executarea pedepsei cu moartea.Virgiliu Crăciun, personajul central al romanului, reușește să-și întemeieze o familie, fericită în aparență, cu o soție iubitoare (Vio) și un băiețel (Andy) dezghețat și dornic de cunoaștere. Virgiliu, un tânăr muncitor într-o întreprindere ploieșteană, își duce viața de zi cu zi într-un mediu aproape ostil, determinat de lipsurile materiale tot mai numeroase de la o zi la alta din cauza regimului de atunci (cozi la alimente, lipsa căldurii,a apei calde, întreruperea alimentării cu energie electrică etc). Cu toate acestea, le face față tuturor acestor greutăți prin tinerețea lui, prin energia, puterea de muncă și dârzenia cu care l-a înzestrat natura, dar mai ales prin dragostea nețărmurită față de familia lui, față de Vio, frumoasa lui soție, pe care o iubea cu sfințenie. Deși avusese o copilărie mai mult decât nefericită (tatăl un bețiv notoriu, mama o prostituată de duzină care-și făcea “meseria” sub ochii copilului), fondul sufletesc bun pe care i-l dăruise Dumnezeu îl transformase într-un om normal, care se bucura de respectul colegilor de muncă, al tuturor celor din jur și de simpatia fetelor datorită aspectului săufizic plăcut. În calea destinului său, care luase o turnură pozitivă, se interpun, însă, prejudecățile și ranchiuna socrilor, care, deși muncitori la salubritate, la rândul lor, erau veșnic nemulțumiți de condiția socială a ginerelui, de faptul că nu era “de viță nobilă” sau că era “prea brunet”. Exasperat de șicanele permanente ale socrilor, iritat de avansurile tot mai insistente ale cumnatei sale, Cleo, Virgiliu clachează și devine un criminal notoriu, victimele sale fiind cei doi socri și sora soției sale, omorul prin cruzimi săvârșindu-se în prezența lui Andy, băiatul lui, care, inocent, îl întreabă: „Ai s-o omori și pe mami?” Trezindu-se din postura de criminal, Virgiliu, cu regretele-n suflet, merge să se predea la miliție unde are parte de o scenă de cascadorii râsului, întrucât subofițerul de serviciu crezându-l nebun, îl trimite la plimbare, punându-i pe șefii săi, ulterior, în situația să caute un subterfugiu juridic pentru a masca în vreun fel această gafă impardonabilă. Condamnarea la moarte de către judecător i se pare firească lui Virgiliu, având învedere gravitatea faptei sale prevăzută de codul penal de atunci (omorul a trei persoane săvârșit prin cruzimi) și refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a-i comuta sancțiunea în închisoare cu 25 de ani cât era atunci pedeapsa maximă pentru astfel de fapte: „Nu îmi pot imagina viața după tot ce am făcut. Adevărata condamnare ar fi fost să fiu lăsat să trăiesc. Moartea e grațierea sufletului meu.” Perioada de detenție, până la executarea pedepsei, îi oferă prilejul lui Virgiliu să-l cunoască pe Educator (psihologul penitenciarului), un adevărat profesionist care îl ajută, cât de cât, să treacă peste zbuciumul sufletesc permanent, prin formele și metodele specifice profesiei sale. Îi oferă cartea „Les fleures” du mal de Charles Baudelaire care devine un companion de nădejde al condamnatului până în ultima clipă a vieții sale. Îi mai oferă și niște coli de hârtie pe care Virgiliu își așterne gândurile și cugetările sale, autorul oferindu-le cititorului la sfârșitul cărții ca un fel de anexă. Acest jurnal denotă talentul nativ și inteligența peste medie a lui Virgiliu, de unde se poate ușor desprinde concluzia că altul i-ar fi fost destinul dacă s-ar fi născut și crescut într-o familie normală și într-un mediu sănătos. În timpul închisorii are, totodată, ocazia să cugete asupra nedreptăților, racilelor și metehnelor societății în care trăise: „Eu, măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oamenii din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți.” Abia în decembrie 1989, românii au zdrobit lanțurile care i-au ținut încătușați aproape cinci decenii! În seria remușcărilor lui Virgiliu între cei patru pereți ai celulei, scriitorul Adrian Melicovici strecoară un pasaj cutremurător care explică oarecum ce a stat la originea comportamentului criminal al personajului principal: Era omul care suferise de dorul unei vieți normale de pe vremea când auzea gemetele mamei sale cum se amestecă neîncetat cu ale străinilor care pătrundeau în casa și copilăria lui. Ce poate să își imagineze un copil când cea care i-a dat viață face lucruri lipsite de morala unei mame responsabile? „Tăcea așa, ghemuit în pătuțul său, și accepta nevinovat un destin crunt al primilor ani de existență. Câteodată, mai zbura un pahar prin cameră, izbindu-se depereții casei și mai apoi făcându-se țăndări, în nenumărate cioburi. Odată, o bucată din sticla aceea duhnind a băutură, îl atinsese involuntar și pe el. Nici nu a simțit sângele care a țâșnit din zgârietură, iar durerea fizică nici atât nu l-a deranjat. Se învățase bietul copil din acei ani cu gălăgia, desfrânarea de mamă și iresponsabilitatea de tată care se retrăsese în băutura altei suferințe. Romanul lui Adrian Melicovici are toate atuurile pentru a se bucura de atenția criticii literare și poate fi folosit, totodată, cu succes ca sursă de documentare la disciplinele Criminologie și Psihologie judiciară de la facultățile de drept.”
general-maior Ilie Gorjan
Iată Câteva informații despre general-maior Ilie Gorjan, care a răsfoit și citit cu maximă atenție una dintre cărțile publicate de mine, la momentul toamnei anului 2016, prin Editura Singur. Încă o dată mulțumiri, distinse domn:
Ilie Gorjan, General – maior (r), Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Doctor în drept, Conferenţiar universitar la Academia de Poliţie din Bucureşti
S-a născut la 21 iulie 1950 în localitatea vâlceană Orleşti, avându-i ca părinţi pe Constantin şi Maria Gorjan. Şi-a petrecut copilăria în comuna natală, unde a învăţat şi primele noţiuni ale abecedarului, iar după absolvirea şcolii generale a urmat clasele liceale la Drăgăşani, până în anul 1969. Activitatea publicistică s-a materializat prin colaborarea cu diverse publicaţii: „Revista Jandarmeriei” – Bucureşti, „Buletinul Jandarmeriei Române” – Bucureşti, „Gândirea militară românească” – Bucureşti, „Analele Academiei de Poliţie” – Bucureşti, „Monitorul drepturilor omului” – Bucureşti, „Poliţia Ta” – Timişoara, „Amurg sentimental” – Bucureşti, „Curierul” – Cluj-Napoca, „Doctorul natură” – lugoj, „Gorjeanul” – Târgu Jiu, „Luceafărul” – Bucureşti, „Observatorul militar” – Bucureşti, „Paradox” – Bucureşti, „Pentru Patrie” – Bucureşti, „Protecţia civilă” – Bucureşti, „Redeşteptarea” – Lugoj, „Rusidava culturală” – Drăgăşani, „Ramuri” – Craiova, „Cuvântul liber” – Hunedoara, „Mesager” – Petroşani, „Harababura” – Bucureşti, „Convorbiri literare” – Iaşi şi altele. Informații complete despre domnia-sa puteți citi aici
Adrian Melicovici-scriitor 