Salut! O sa murim?

” Salut! O să murim?

După ce îl îngrijise pe Cristi cum se pricepuse mai bine, bătrânul Lubomir se bucură pentru viaţa tânărului. Renăscuse o dată cu el. Acum temerarul bărbat, se pregătea să îşi ia la revedere de la binefăcătorul său. Sihastrul îl privi atent drept în ochi şi rosti:
- Da, ştiu. E timpul.
- Îţi multumesc din suflet pentru tot ce ai făcut ca să mă salvezi. Nu voi uita asta niciodată.
- Nu eu te-am salvat, tinere, ci Dumnezeu, asta nu trebuie să uiţi. El mi te-a scos în cale. Eu doar am fost ales ca să te întâlnesc şi să fac ceea ce trebuia făcut. Ştii, omenirea încă nu e pregătită pentru ce va fi.
- Cine oare poate să ştie ce va fi? întrebă Cristi gânditor.
- Noi, tinere. Noi, toţi oamenii acestui pământ. Am fost avertizaţi de atâtea ori. Cunoşti zicala ” nimic nu-i întâmplător”, nu-i aşa?
- Da, mulţi o folosesc.
- Dar nu toţi pot pricepe rostul ei, adăugă Lubomir. Uite, ia asta cu tine. E un mic dar de la mine.
Tânărul privi către mâna bătrânului care ascundea ceva în pumnul strâns. Îl desfăcu şi descoperi o piatră ciudată. Părea să fie un bolovan cules din comoara lucrurilor neînsemnate, peste care trecătorii poate că au călcat neatenţi.
- Te miră că îţi dăruiesc o piatră. Te miră încă toate aceste mărunţişuri care şi eu spun că luate fiecare în parte, ştiu şi cunosc mai multe decât orice muritor.
Luminată de soare, piatra de cuarţ strălucea cu putere, ca şi cum ar fi fost o misterioasă oglindă a trecutului, ieşită la iveală acolo, pe cărările munţilor. Tainele întâmplărilor de demult se adunaseră aievea într-un prezent perpetuu, ca o poveste a pământului, niciodată spusă până la capăt.
- Când te vei mai afla în clipă de cumpănă, să-ţi aminteşti tinere că bolovanul ăsta mereu va şti mai multe decât noi, zămisliţii unui Dumnezeu care ne ştie toate păcatele. Uite, bucata asta aparent neînsemnată, are un singur păcat: acela că de sute, poate mii de ani, ea a văzut totul. Ne-a văzut cum am încălcat poruncile, ne-a văzut cum am evoluat de-a lungul istoriei într-o inimaginabilă involuţie spirituală. Încă visăm comori ascultând poveştile timpului, încă vrem să fim bogaţi, să avem dacă se poate grămezi de aur, de bani, de lucruri, de case, de ce vrei tu. Nu am învăţat să fim toleranţi, să alungăm duşmănia dintre noi şi să facem din dragostea faţă de semeni ţelul nostru. Azi ai totul, da, îţi împlineşti orice dorinţă, crezi că eşti fericit şi totuşi, niciodată pământeanul nu încetează să îşi dorească şi mai mult. Niciodată nu suntem mulţumiţi, oricât de bine ne-ar fi. Şi mâine vine o ” hâţânătură” din asta care zguduie pământul şi poţi muri. Şi nimic nu iei cu tine. Măcar să rămână în urma ta învăţăturile de care uităm şi eu, şi tu, şi noi toţi. Poţi pica la pat şi când îţi numeri banii, averea, dacă o ai, descoperi că îţi lipseşte ceea ce toţi tratăm cu nepricepere şi orgoliu deloc necesar. Descoperi că dacă nu ai sănătate, nu ai de fapt nimic. Descoperi că dacă nu ştii să te bucuri de ploaie, de soare, de firul ierbii prin care poţi păşi când cauţi liniştea şi natura, de adierea vântului, de surâsul unui copil nevinovat şi câte şi mai câte, atunci iar nu ai înţeles nimic. Un suflet se naşte cu vederea palidă sau chiar orb, altul are un accident nedorit şi după ce bântuie patul spitalului, care crezi că e comoara pe care şi-o doreşte? Surzii şi muţii aud şi vorbesc mai bine decât mine sau decât tine. Vrem putere ca să-i dominăm pe ceilalţi, vrem bani mulţi ca să credem că putem cumpăra până şi inimile sau sufletele altora şi ne râdem de zborul păsării cerului care de fapt, ne domină pe toţi din înălţimi. Căci da, toate vieţuitoarele pământului au dreptul să fie mai fericite decât noi. Ele nu l-au mâniat niciodată pe Dumnezeu. Iar noi dacă avem sănătate, credem că doar ni se cuvine. A spus un poet de al vostru, Nichita Stănescu îl chema, ceva simplu, în două cuvinte: ” Salut, murim”! Aşa că ia piatra asta şi poart-o cu tine, pretutindeni. Iar când vei mai trece prin nedorită primejdie, adu-ţi aminte de ea. Nu piatra în sine te va proteja ci povestea ei, mult mai lungă decât a noastră. Aşa vei fi mai puternic. Îţi va spune o grămadă de lucruri şi te va povăţui fără să-i ceri sau să te întrebe vreodată ceva. Căci deşi tu eşti ţărâna din care te-ai născut şi unde te vei întoarce, piatra poate fi mereu aceeaşi dar tu nu poţi fi piatră. Mai seacă e viaţa ta fără sănătate şi fără de suflet bun decât piatra care nu are în ea niciun strop de apă.
Tânărul ascultă cu multă luare aminte ce spunea bătrânul şi rămase impresionat de ceea ce-i spusese. Întinse mâna şi luă bolovanul cu o grijă aparte. Apoi o strecură într-un buzunar, promiţându-şi să nu o piardă niciodată.
- Cu bine, Lubomir.
Dar Lubomir nu îl mai asculta. Doar rosti încă ceva:
- Cred că se va întâmpla curând. Când va răsări soarele, nu va mai fi ziuă. Şi atunci veţi înţelege şi voi ca şi mine că ţara unde am venit după ce comuniştii m-au izgonit din Praga în 1968, tot nu e pregătită.
Până când nu se va scufunda pământul într-o zi, ca să ne dăm întâlnire nu cu moartea ci cu primii paşi ai vieţii, nu vom înţelege nimic. Dar poate că nu va fi prea târziu. Unul din rarele daruri ale existenţei noastre este acela că putem mereu învăţa câte ceva din trecut, prezent ba chiar din viitor.
Pe bătrân nu îl mai asculta nimeni. Tânărul se îndepărtase demult, pierzându-se în zare.
Lubomir continua să gândească aşa, cu voce tare. În acel moment, un fazan se apropie de el curajos. Bătrânul întinse mâna iar pasărea se aşeză ascultătoare pe umărul său.
- Te privesc, vietate şi mă întreb: eşti mai bun de admirat sau mai bun de mâncat? Ştiu, vrei să spui ceva. Te înţeleg. Şi tu ai aflat că se va întâmpla. De ce ştiţi voi oare, necuvântătoarele pământului, aproape totul despre ce va fi? De ce noi, bieţi muritori, avem atâta progres şi totuşi nu ştim încă ce ne poate aduce ziua de mâine?
Nu apucă să continue că muntele se mişcă din nou. Un zgomot asurzitor se auzi apropiindu-se. Abia atunci Lubomir fu atent la ce se petrece.
- Se întâmplă încetul cu încetul…
O avalanşă se porni de pe creastă şi stânci uriaşeră se desprinseră de pe versanţi, rostogolindu-se la vale. Nimic nu le putea sta în faţă. Se porni şi o ploaie iar focul bătrânului se stinse. O bucată de munte izbi coliba de alături distrugând-o cât ai clipi. Lubomir stătea drept, înfruntând acest destin neaşteptat, încercând din nou să-l învingă cum se mai întâmplase. O ursoaică se auzi în apropiere alături de puii ei. Fugea haotic temându-se pentru viaţa lor. În faţa furiei naturii şi mai ales a celei divine, nimeni şi nimic nu mai are vreo putere. În zadar încercă animalul să se ferească. Alte două stânci masive o prinseră din urmă lovind-o. Puii ursoaicei rămaseră fără nicio apărare, alături de mama lor care zăcea acum cu capul zdrobit într-o baltă de sânge. Peste câteva secunde, fură loviţi şi ei şi striviţi. Lubomir încă stătea semeţ, ca un învingător, în mijlocul acestor evenimente iar bolovanii continuau să îl ocolească. Îşi duse mâna la buzunar căutând ceva.
- Ah, strigă el, nu mai am talismanul, i l-am dat băiatului acela. Apoi privi înainte: o altă bucată se îndrepta cu iuţeală direct spre el. Nu se feri. Aceasta sări printr-o întâmplare pe deasupra lui, împiedicându-se de alta.
- Cu adevărat avea dreptate poetul românilor. Cred că acesta e ultimul avertisment. Şi zâmbi murmurând: salut, o să murim?
Ar fi vrut să mai spună ceva dar nu mai apucă. Până la urmă fu lovit în plin şi bucăţi uriaşe îl acoperiră ca şi când bătrânul nici nu ar fi existat vreodată. Poate că Divinitatea îl pedepsise pentru regretul fulgerător că dăruise ceva. Căci nici Lubomir nu fusese fără de păcat după cum nici vină nu există fără vinovat. “

Ati citit un fragment din romanul meu Noaptea Sperantelor, aflat in curs de aparitie. Atentie, drepturile de autor imi apartin mie si Editurii Bibliotheca.

 

Rătăcit în altă lume

Rătăcit în altă lume

Noiembrie, 2009. Lucian îşi priveşte ceasul. Este ora 22.45 şi se grăbeşte să ajungă la metrou. Ştie că dacă va mai întârzia puţin, riscă să nu poată ajunge acasă, trenul subteran încetându-şi activitatea. Peronul e aproape gol, doar câţiva întârziaţi aşteptând în linişte. La un moment dat, coloana de aer rece se simte tot mai puternic, semn că este împins de singurul şi cel mai rapid mijloc de transport în comun din Bucureşti. Tânărul aşteaptă nerăbdător să poată urca în el şi curând, îl găsim stând la fel de neliniştit pe una dintre canapelele goale. Mai devreme cu puţin timp, nu ar fi găsit un loc unde să poată sta jos. S-ar fi sprijinit în accesoriile atârnate de bara de susţinere şi ar fi stat înghesuit între zeci de chipuri necunoscute. Peste numai o staţie trebuia să schimbe. Se temea că iar nu vor funcţiona scările rulante. Nimic nu mergea cum trebuie în aşa zisa metropolă românească. Nu mai avu curaj să îşi vâre căştile în urechi, se tot gândea că muzica o să-i distragă atenţia şi o să rateze coborârea. Era şi obosit. Obosit şi nepăsător. Acasă îl aştepta soţia, tot mai dezamăgită de viaţă şi mai ales de el, ca bărbat.
- Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Victoriei 1 cu peronul pe partea dreaptă.
Trebuia schimbe şi să meargă în Tineretului. Se căută mai mult din instinct în buzunare şi descoperi o bancnotă de 50 lei noi. Larisa fusese generoasă în seara aceea cu el. Chiar se gândise că într-o zi, muncise pentru aceeaşi sumă o zi întreagă lumină. Noua lui prietenă avea un job destul de bun şi tocmai divorţase. El intuise vulnerabilitatea ei şi profitase din plin, când observase că femeia îl place. Uitase că are o soţie superbă acasă, care îl spală, îl calcă, îi găteşte şi căreia nu îi mai cumpărase un buchet de flori de multă vreme, nici el nu mai ţinea minte de când. Viaţa tot mai grea a românilor provoca astfel de situaţii şi societatea civilă era neputincioasă. Politicienii trăncăneau de vreo 20 de ani cam cum stă treaba cu democraţia dar o făceau în mare măsură doar pentru ei. Fiecare guvern promitea “împliniri măreţe” şi în urma lui, rămâneau doar promisiunile şi gropile din asfalt, fabricile desfiinţate, rândurile tot mai consistente ale şomerilor, preţurile din ce în ce mai nesimţite ale produselor de bază şi multe…nu apăruse niciodată un capăt cât de cât luminat care să înţeleagă faptul că acel coş zilnic despre care vorbeau prin emisiunile canalelor tv trebuie raportat la realitatea unui trai decent şi nu la limita supravieţuirii. În acel an 2009, salariul minim pe economie era de 600 lei noi şi aşa avea să rămână vreme îndelungată. O ruşine pentru potenţialul unei ţări căreia nu-i lipseau nici resursele naturale şi nici oamenii cu scaun la cap. Atâta doar că aceştia din urmă erau deseori marginalizaţi. Ce să facă? Să plece…departe de familii, de copii, în ţări unde sudoarea muncii lor şi inteligenţa le erau retribuite cu bani adevăraţi.
După mai bine de două decenii, cocoţaţii de pe jilţurile politicii, nu înţeleseseră că statul nu are ce căuta în sistemul privat şi că privatul trebuie ajutat şi nu împiedicat să se dezvolte. De la anul 1990, sistemul fiscal românesc era întors pe toate părţile, schimbat, sucit şi răsucit, după cum visa noaptea fiecare ministru de finanţe care mai apoi, ziua în amiaza mare, susţinea conferinţe de presă ipocrite unde dădeau de ştire că sacul e gol. Investitorii străini se scărpinau după ureche şi îşi încruntau în chip ciudat sprâncenele. Iar când înţelegeau că s-au păcălit, puneau lacătul pe uşă şi o plecau cât mai departe de o ţară aflată veşnic în reformă şi tranziţie. În peste două secole, americanii nu schimbaseră niciodată constituţia şi legile fiscale, doar le ajustaseră cu legi sănătoase. În doar 20 de ani, în România legile fiscale fuseseră schimbate de câteva ori, constituţia modificată, aparatul birocratic supradimensionat de dragul voturilor, sărăcia menţinută pentru a se putea câştiga noi mandate contra unor pomeni electorale şi iniţiativa privată strangulată de taxe şi impozite, zăpăcită mereu de alte şi alte legi, una mai strâmbă decât cealaltă. Astfel, a renăscut în forţă economia subterană, salvarea de la un colaps mai întâi de toate uman, şi apoi economic. Într-o astfel de lume trăia Lucian, aproape metamorfozat, devenit o brută în propria familie, neînţelegând că familia este cel mai frumos lucru de pe faţa pământului. Societatea nu oferea prea multe soluţii. Consultanţii maritali şi doctorii psihologi aproape că făceau foamea în favoarea babelor descântătoare şi aşa ziselor vrăjitoare, apărute ca ciupercile după ploaie, mari dezlegătoare de cununii şi de bunăstare, pentru naivii unei lumi bolnave de nesiguranţă şi nepricepere. Prostituţia unei mari părţi a presei centrale şi locale îşi arăta şi ea semeaţă şi mândră incompetenţa dar şi disperarea. Sărăcia şi goana după bani cu orice preţ, aveau ca efect pagini întregi cu mame Omide şi poze ale femeilor dezbrăcate care ofereau soluţii deloc mândre pentru un popor creştin. O lume în care fiecare profita de celălalt cum şi cât putea, ca într-o junglă nefastă. Şi totuşi, cine credea în visele sale, acţiona cu veşnică încăpăţânare şi reuşea. Iar când reuşea, statul îşi cerea tributul, fără să ofere nimic viabil în schimb. Un tribut solicitat prea târziu, după tragicele episoade ale băncilor demult uitate…Bancorex, Banca Albina, Banca Internaţională a Religiilor, Fondul Naţional de Investiţii…etc…etc…un „ etc” obsedant. Media de viaţă a românilor aproape coincidea macabru cu vârsta pensionării. Lucian îşi pierduse capul. Denisa încercase în zadar să comunice cu el să îl determine să îşi caute un loc de muncă. Acum muncea doar ea. Şi muncea în două locuri. Se spunea că în Bucureşti eşti considerat şomer dacă ai un singur job, viaţa era şi este şi astăzi scumpă în capitală. Tânăra soţie ajunsese la nici 30 de ani să îl ţină şi pe soţul ei, să facă în singura ei zi liberă tot ce este de făcut într-o casă normală de om şi să aibă grijă chiar şi de fată. Lucian nu o mai ajuta cu nimic de mult. Doar bătea trotuarele cât era ziua de mare şi intra cu bocancii în vieţile altor femei, dispuse să-i suporte felul de a fi şi să îl mai şi plătească pentru asta. Iar el nu era în stare nici măcar să-i arate o cât de mică urmă de respect. Era sătul de ţigări şi de sex, ajungea în apartament obosit nevoie mare şi adormea fără să zică măcar un simplu „ bună seara” partenerei lui de viaţă. Ea se aşeza lângă el şi îl vedea dezamăgită cum se întoarce cu spatele şi-i dă brânci de parcă ar fi fost ciumată. La televizor, se auzea rostindu-se următoarea frază într-un reportaj despre procesul din 25 decembrie 1989 al lui Ceausescu: ” În acele momente, un tribunal de comunişti, condamnau la moarte alţi comunişti, cuplul dictatorial”.
Aşa ajunsese viaţa uneia dintre milioanele de familii româneşti, aflate pe un drum al deznădejdii. Lucian căzuse victimă tentaculelor unei lumi pe care altădată o respinsese. Era altfel.

NOTIFICARE: Aţit citit un capitol din romanul Noaptea Speranţelor, autor subsemnatul ( Adrian Melicovici) . Drepturile sunt rezervate, aparţin atât autorului cât şi Editurii Bibliotheca.

 

Chemarea Humorului, rai bucovinean

In urma cu cateva secole este numita prin notificarea cancelariei voievodului Stefan cel Mare de la 26 frebruarie 1490, simplu si frumos, Gura Humorului. Devine oras la anul 1904, ca o incununare a timpurilor, vegheat de Toaca si confluenta Humorului cu raul Moldova. Gura Humorului este o perla bucovineana, fiind declarat statiune turistica de interes national prin hotarare de guvern la anul 2005.
Aceste meleaguri striga prin ele insele farmecul unor locuri stravechi, pline de nemuritoare ecouri in arc peste timp si invesmantata in cea mai frumoasa credinta si traditie. Dumnezeu este prezent pretutindeni, prin biserici si catedrale, din care vom numi acum doar Sf. Constantin si Elena ori catedrala Nasterii Maicii Domnului ( foto alaturat).

Situat la o altitudine apreciabila, de 470 metri, orasul legenda este inconjurat si strajuit de natura vie a raiului pamantean, ca o definitie eterna a sufletelor dainuind de veacuri peste aceste locuri binecuvantate. Avand importante proprietati balneoclimaterice, Gura Humorului asteapta inapoi romanii plecati prin meleaguri straine, macar sa-l mai salute odata din vietile lor zbuciumate si mereu in cautare de fericita implinire. Oamenii locului nu si-au parasit niciodata obiceiurile, datinile ori credinta. Oriunde s-au raspandit in lumea mare, ei s-au intors mereu cu gandul aici, macar sa mai vada, macar sa mai simta, macar sa mai vorbeasca cu cei de “dincolo”, caci nimic nu moare in Humor, niciodata. Totul pare nemuritor, ca si cerurile de deasupra, ca si chipurile imbujorate ale fetelor care se perinda printre strazi ori prin bazarul de ieri, de azi, si dintotdeauna.
 De aici a plecat prietena mea in urma cu ani si ani, in strainatati crunte, unde zile, luni, ba chiar ani in sir s-a straduit singura, doar ea stie cum, sa supravietuiasca si sa zambeasca intre propriile lacrimi de teama si singuratate. Stiti cum este sa nu cunosti undeva pe nimeni, sa fii doar tu cu tine, sa fii o tanara nevinovata si neajutorata, sa muncesti doar cu gandul la altii, la ai tai, tu sa nu gusti nimic din bunatatile lumii civilizate? Tu doar sa fii singura si sa plangi de bucurie ca ai mai trimis acasa un pachet, si sa te bucuri de bucuria celor care il vor primi…Tie doar sa ti se ceara, fara sa fii intrebat luni, ani, Doamne, mai fata, ce mananci, unde dormi, cum iti este, luni si ani in care nimeni din partea familiei poate ca nu te suna sa te intrebe toate astea, luni in care ai fi putut muri de o suta de ori…ai fi putut muri pe locuri straine de tara si casa ta….dar nu…ai strans din dinti si pumni cu putere si ai mers mereu mai departe…in peste  12 ani, ai scris o istorie a curajului si grijii fata de altii, niciodata de tine…iar eu am inteles. Am inteles cata forta emana in tine si ca niciun alt inceput nu e greu…

E frumos tare acest Humor…parca vegheaza sa te mai intorci macar o data, impreuna cu mine acolo…caci Dumnezeu contabilizeaza intotdeauna suferintele si nerecunostinta multora. Apoi face ecuatia finala si vine rasplata…vine ziua si restul vietii cand doar iubirea si indemnul ca inca mai poti te imping mai departe, catre telul tau, al meu, al nostru. Si asa, plini de speranta, darzenie, dragoste, izbutim si reusim sa ramanem mereu tineri si frumosi…

Ha! Cine stie cate femei tinere curate in suflet mai pribegesc singure prin lumea asta, departe de casa…cine stie cate femei tinere nu sunt sunate de parinti zile in sir…cine stie cate lacrimi de sperante si desarta suferinta se mai scurg…rauri si rauri de lacrimi se unesc si pana la urma seaca, pentru ca nu-i asa…la un moment dat nici macar sa plangi nu mai poti.

Da…am dat exemplul acestui oras mic dar minunat, pentru ca este si al meu de acum. Pentru ca s-a unit cu Targovistea mea draga prin mine si ea, mereu nesunati, mereu doar aceia carora li s-a cerut, mereu reusind singuri sa cucerim totusi cate o lume. O lume in care in sfarsit, ne-am regasit, caci povestile Dumnezeului nostru, al tuturor, nu se termina niciodata. Cristina a inceput sa fie ea insasi o poveste cand s-a ascuns sub paletii cruntului tir…si povestea a continuat…iar astazi, Humorul si macar mormantul tatalui ei o asteapta si NE ASTEAPTA, ca sa ne zambeasca si sa ne spuna: FITI FERICITI!

Se aude un cantec de jale pe plaiurile de acolo..dimprejur…se aude o chemare de departe si totusi, asa aproape, pentru ca ne canta in inima…se aude timpul, odata cu noi. Odata cu farmecul acestei asezari, de unde nu poti pleca niciodata fara sa te intorci ca sa-i faci cu mana lui Dumnezeu care te-a tinut puternica ( puternic) si care astazi, in sfarsit, ti-a daruit fiinta draga si iubita, cu care da, nimic nu mai pare imposibil.

 

Singura intre straini si suferinta

NOTIFICARE: Ceea ce veti citi mai jos este un capitol-marturie din romanul meu aflat in lucru dar si in curs de aparitie, intitulat Noaptea Sperantelor. Un fapt real unde protagonista cartii scrie practic cu propriile cuvinte acest capitol in mare parte.

” Doamne, câte lacrimi s-au mai scurs pe obrajii românilor plecaţi din casa lor, în străinătăţi îndepărtate, ca să poată aduce surâsul pe
chipurile celor dragi! Câte sacrificii s-au adunat în sufletele unor fiinţe care nu au făcut niciodată nimic rău ca să îşi merite suferinţa continuă. În anii ’90, viaţa românilor era încă una de chin, de amar şi griji, într-un coşmar numit viaţă. În anul 1999, minerii lui Cosma distrugeau totul în cale, reamintind că democraţia este încă la început, după zece ani de zbucium naţional şi promisiuni ale unor politicieni lipsiţi de orice scrupule, numai să aibă, numai să înşele, numai să izbutească să apuce ciolanul ruşinii, ca pe o pată continuă i de tristă amintire a unei moralităţi încă existente. Comuniştii încă mai bâjbâiau, în cel mai neaşteptat curaj. Nimic nu se schimbase, în afara vieţii oamenilor, tot mai grea şi aprig pusă la încercare de ani, de vorbe-n vânt şi mai ales de iluzia că în sfârşit, va fi mai bine.
Mineriadele iliesciene din 1990, 1991, ne izolaseră pe toţi ca pe nişte pedepsiţi nevinovaţi ai soartei. Europa nu ne dorea. Iar reformele ţărăniştilor eşuaseră una după una, sau dacă reuşiseră parţial, fusese cu preţul suprem: suferinţa românilor. Tot mai mulţi tineri îşi vedeau visele năruite, tot mai mulţi bătrâni îşi aminteau că totuşi, generaţia tânără nu trăise ca ei. Şomajul devenise ca o lege nescrisă şi şcolile le puneau absolvenţilor semne de întrebare: ” oare unde ne vom angaja, din ce vom trăi? “. Dar era ultimul deceniu al unui secol 20 plin de evoluţie şi mai ales de involuţie spirituală. Societatea românească devenise o junglă. Îţi era frică să mai faci un copil, îţi era frică să mai speri că va dispărea corupţia, nepotismul, îţi era frică până şi să îţi mai uneşti destinul cu cineva. Dar românii au strâns mereu din dinţi. Şi-au cheltuit agoniseala ca să plece departe de o ţară ce parcă nu mai era a lor.
În acest tablou al groazei şi deziluziilor, o tânără de numai 22 de ani a strâns din pumni şi, nevoită să îşi achite datoriile la băncile din România, tot mai lacome după dobânzi şi comisioane ascunse, a decis să ia drumul străinătăţii. Prietenul ei îi asculta tot mai atent mărturia de viaţă şi de suferinţă, plângând şi surâzând odată cu ea. O privea ca pe o revelaţie din neprevăzut şi simţea că puţini o pot înţelege. Ce ciudat! Să greşeşti din nevoie şi să te ridici ca o renaştere dintre toate greutăţile pe care le întâmpini. Cristina nu a ştiut niciodată să piardă. Singura ei alternativă a fost să învingă. Dar aşa cum se întâmplă în viaţă, a trebuit să îndure un coşmar al destinului, rătăcit prin acele timpuri ca o condiţie pentru atât de puţin apropiata fericire dintr-un viitor mult dorit. Prietena lui Andy, ultima şi pentr totdeauna aleasă, făcea parte din ceea ce numim şi astăzi Diaspora.
Într-o seară, cei doi s-au aşezat unul în spatele celuilalt, privind fiecare în el însuşi, în cea trăit până cînd şi-au spus simplu dar sincer, ” te iubesc”. Fiecare om are povestea lui de viaţă. Fiecare fiinţă are un trecut din care rănile apar şi mai târziu, cu greu cicatrizate. Aceste răni, cresc odată cu noi. Iar Cristina vroia să vorbească. La aproape 34 de ani, strigau încă suferinţele din tinereţea ei de atunci, de când fugise din ţară ca toţi românii sătui de viaţa pe care o duceau. Strigau lacrimile ei de atunci unindu-se cu cele de acum, de nu mai ştia pe care să le şteargă mai întâi. Îşi lăsase familia acasă, copilul de doi ani, mama la fel de înlăcrimată şi necăjită, căci tatăl ei murise într-o bună zi, lăsându-i fără datorii şi neştiind din lumea de dincolo prin ce treceau ai lui, rămaşi pe pământ, într-o lume parcă tot mai cruntă, mai nedreaptă. Îşi începu mărturia, către prietenul ei, povestind ca şi cum ar fi văzut un film, filmul vieţii sale. Din când în când se mai oprea ca să îşi tragă sufletul…auzea şi vedea parcă şi acum noaptea cea mai grea, ploile cand stătea ascunsă după copaci ca şi ceilalţi fugari. Plătiseră 500 de dolari ca să plece în Grecia, ţara de destinaţie, a acelor oameni care plecau fără să ştie dacă vor reuşi, dar încrezători în steaua lor. Poate că-i încuraja suferinţa familiilor lăsate în urmă. Poate că fetiţa Cristinei merita să aibă mai iute o copilărie fericită şi fără lipsuri. Poate că va fi bine.
Şi astfel, tânăra femeie începu să descrie dar şi să rescrie din propriile ei amintiri, cu propriile
ei cuvinte, viaţa ei din momentul plecării de acasă.

- Era în iarna anului 1999, mai exact în noiembrie…atunci a venit începutul unui sfarsit..care la vremea aceea nu numai ca nu îmi dădeam seama ca va veni …dar nici nu mi l-am dorit niciodată. Am trăit o poveste frumoasa de dragoste eu şi fostul soţ …Am avut pe vremea aceea o mica afacere…care la inceput a mers destul de bine …până intr-o zi când împrumutand bani din banca am ajuns datori iar tatal meu era dus săracu , şi poate la vremea aceea se învartea în mormânt , şi uite cum fata lui cea alintată , cum eram eu adeseori ..l-a facut de râs…
Era timpul atunci de a ieşi în străinătate la munca şi se spunea ca este mai uşor pentru o femeie pentru ca îsi va căuta o muncă fără riscuri adica cu acest fel de a gândi am hotărât şi eu plecarea mea în Grecia. Ţin minte când ştiam şi data exact.. totul devenise un chin, am plâns la despărţire…Din foarte multe motive îmi iubeam soţul enorm…
Aveam o fetiţă , un îngeras de doi anişori acasa şi o valiza care mă astepta la uşă.
Nu am fost singură nici până la Bucureşti niciodata dar uite cum necazurile şi rusinea m-au scos din ţara mea, unde pe atunci o iubeam enorm .. acum …Asa… eu înainte cu o zi de a-mi lua ramas bun am scris câteva randuri pe o foaie de hartie şi am pus acea ciornă în buzunarul unui sacou de al soţului meu…Era o scrisoare de dragoste o scrisoare de rămas bun în care îl rugam din tot sufletul să nu mă părăsească dupa plecarea mea , adica să nu îşi gasească vreo iubita. Îmi era frica…Scrisoarea bineinţeles a fost găsită chiar de el dar dupa o perioadă …Am mers cu trenul până la Bucureşti, el ,soţul meu m-a condus până acolo trebuia să ne întâlnim cu călăuza …ca în filme…
Nu stiam nici cine este nici cine altcineva va merge cu mine. Aveam o întâlnire dubioasa în gară ..deci trebuia să aştept cu un ziar în mână ..răsucit aşa până cineva v-a veni să îmi vorbească…în aceeasi postura ca a mea , incet, incet… am vazut că mai sunt si altii… nu am intrat în vorba cu nimeni …Am aşteptat iar peste un ceas de atunci ..un barbat nu prea inalt m-i s-a recomandat ca fiind ceea ce aşteptam … Ne-a adunat pe toţi într-o încăpere să ne vorbească. Acolo soţul meu a zis:”Florentina daca nu mai sunt femei care or să plece tu nu pleci”. În fine eu am aprobat dar cred ca ştia şi singur că în sinea mea tot plecam , odata ce eu hotărâsem înca cu doua saptamani în urmă , ca daca nu merge asa …eu merg pe jos în Grecia cu o altă călăuza de care auzisem…în fine…Din întamplare s-au alăturat şi alte doua femei…una pleca cu tot cu soţul ei şi una mai zvăpăiată, cred ca mergea la produs…scuze de expresie…ni se spunea traseul…deci mergem din Bucuresti până în Bulgaria cu trenul şi de acolo asteptăm undeva un tir care să ne ia…Îţi spun că având o imaginatie foarte incărcată eu credeam ca vine cu un tir şi ascult şi muzica , stiu eu …Da…am ajuns in Bulgaria!
Am dormit toţi într-o cameră de hotel până noaptea..şi noaptea am ieşit ca furnicile…îndreptându-ne spre o pădure…cică acolo trebuia să aşteptăm tirul…eram ascunşi după copaci , încercam sa ne facem şi prieteni doar de frica…
Totul a fost cum a fost ..dar uite că a început o ploaie şi nu ploaie simplă ci una aşa nebună!!!
Îmi plângeam de milă , dar o lacrima de pe obrazul meu nu a curs…ascunsi acolo şi uzi leoarca … se văd nişte lumini… călăuza fluieră şi coborâm dar uite că tot nu era tirul nostru. Un barbat a oprit maşina în locul acela pentru a se uşura.Urcăm dealul iar .. si de la capat , dar hai ca peste o jumatate de ora a venit …

Deci cum se arunca sacii de cartofi în bascule de pe câmp ? Da…Of…Doamne…Tot aşa eram noi aruncaţi în acel tir..suiţi sus ni se dau reguli …deci erau nişte saci cu granule puşi pe deasupra…dedesubt făcut tunel cu nişte paleţi ca să nu murim dracului pe acolo…da .. hai cine intră la fundul tunelului…că trebui sa stai şi bine cu plămânii…cu respiraţia că nu era aer. Ţin minte spre norocul meu am fost la coada tunelului unde călăuza mai tragea ultimul sac.
Acolo ne băgam doar cand se trecea granita .La bulgari sa iesi si la greci să intri …În rest stăteam deasupra. Sa nu iti mai spun cum ne uşuram noi femeile ce mod şi cum ..că la bărbaţi era usor ..da .. şi ….. cum spuneam se trece graniţa la Bulgari …şi cea de la greci…Of Doamne…ÎMI ADUC AMINTE CUM S-AU URCAT DOI ÎN TIR ŞI DĂDEAU CU LANTERNA … călcau peste noi şi ei nu ştiau …am auzit un bătut zdravăn din cabina, era semnul ca putem să ne ridicăm, trecusem graniţa… Aaa…am uitat să spun că s-a facut o oprire nu stiu unde oricum inainte de granite şi s-au urcat 20 de negri unde li se vedeau doar ochii şi dinţii… a dat spaima în noi femeile… şi ce să ai cu bieţii oameni ..Lasă că ei au plătit şi 1500 de dolari … că intrebară unul… doar 500 a-ţi dat voi?
Da .. uite că din tir .. aşa cum mai trăgea câte unul de copertina tirului , prelata aceea … am văzut şi eu primii pomi de portocali, primele frumoase lumini ..era frumos… Era nu alta ţară ci Grecia cu capitala ATENA…chiar în ea eram…
Nu stiam unde se va opri …îmi aduc aminte că eram obligaţi să coboram doi câte doi ..era lângă mare… auzeam marea … dar trebuia să fugim de acolo ..nu era timp de uitat prea mult si am ajuns împreuna cu cei doi tineri soţ si soţie că doar trebuia să mă ţin de cineva şi eu într-o fabrică unde se lucra cu marmură. De acolo am sunat-o pe doamna Aglaia, mama unei colege de clasă care îmi promisese că mă va ajuta odata ajunsa in Grecia…şi ea cu aceeasi călăuza s-a dus… în fine ..peste doua ceasuri a ajuns după mine cu taxiul m-a dus acasă unde locuia ea la o familie de greci în vârstă… nu a existat posibilitatea să fac nici sa fac baie a trebuit să mă culc aşa ca să nu deranjez…dar spre final ..ea nu m-a putut ţine acolo m-a dus la un hotel ieftin m-a lăsat acolo şi m-a învăţat drumul spre o grafie , unde se găseau locuri de muncă la amărâţi ca mine. Avea şi translator doua fete, una romanca şi una rusoaică… mergeam în fiecare zi timp de două săptămâni… poate ma baga cineva in seama, da şi m-a băgat ..m-a dus românca la un loc de munca cică un hotel a vorbit ea stie ce cu patronul căci eu nu intelegeam şi m-a lăsat acolo…A sosit un bărbat şi mi-a facut semn să merg cu el…am urcat în lift .. am ajuns sus, nu era cameră ci un apartament ceea ce am vazut şi spre surprinderea mea …am vazut cum acel barbat îşi dă jos cămaşa…nu vreau să cred cu ce intenţii .. doar stiu ca m-am speriat şi am început să ţip şi el de rusine sau frica stiu eu de ce anume…a deschis iute uşa şi am coborat ..am sunat unui baiat cu care m-am împrietenit în hotelul unde locuiam eu să vină sa mă ia dracului de acolo… şi a venit ..
Am mers a doua zi la acea agenţie unde el a facut gălăgie…pentru că acolo lasai paşaportul pana îi dadeai jumatate din primul salariu pentru că ţi-a găsit de muncă şi cu mare dificultate am luat pasaportul .. deci cu scandal, că a ţipat băiatul ăsta că aduce poliţia chiar i-a arătat nebunei acelea că are carte verde
ş i ca nu îi este frica de nimic şi asa am scos paşaportul distrusă.. Nu mai zic că am slabit 8 kg în două săptămâni, plângeam de dorul casei şi a toate sufletele ce erau in ea…
Mă sună mama şi îmi spune că un neam de departe este pe insula Creta şi să iau un nr de telefon să sun şi să incerc… a venit un baiat…opt luni am stat in Creta…am ajuns acolo cu un vapor mare cât trei blocuri din Humorul nostru…dar după trei săptămâni de când m-am dus, am făcut o greşeală…mi-am sunat soţul…am fost înşelată şi constrânsă moral cumva…dar nu îmi ascund vina mea…însă, nimeni nu m-a întrebat vreodată, ” ce puteai să faci?”l-am cerut la telefon pe soţul meu…i-am zis că din ziua aceea poată să îşi vadă de viaţa lui…nu mi-a fost uşor mai apoi…după cele opt luni am reuşit să scap din Creta…am venit la Atena…
aici am fost norocoasa mergand pe la magazine…Într-unul din ele…S-a nimerit că vanzatoarea era din Republica Moldova şi m-a luat şi m-a dus la ea acasă…ea stătea cu un arab…aveau împreună un restaurant şi magazinul de electronice unde nimerisem…erfau cumsecade…ieşeam cu ei la cafea…din acele zile…viaţa mea s-a schimbat…şi suferinţele au alternat cu reuşitele…
dormi, Andy?
- Nu, nu dorm…te ascult…
Andy se întoarse şi în acel moment se îmbrăţişară regăsindu-se parcă după ce se căutaseră fără să se ştie dintotdeauna…
Cristina plângea…dar erau altfel de lacrimi…poate cele din urmă, ale unei vieţi din care prietenul ei avea să mai afle încă multe poveşti…triste dar şi frumoase…”

Ati citit un capitol din viitorul meu roman NOAPTEA SPERANTELOR. Drepturile apartin in exclusivitate autorului si Editurii Bibliotheca pentru prima editie a cartii. Autor, Adrian Melicovici.

 

Scrisoarea ultimului gand

As vrea sa te sarut,

dar mi-e de ajuns doar sa te am in vis,

as vrea sa raman din orice soapta,

mut,

si sunt fericit,

… sa-ti spun ca timpul n-a trecut.

mai bine sa te am mereu,

in visurile mele,

decat sa fii aici,

si-apoi sa fugi cu ele.

Mai bine sa doresc ce n-am avut,

decat sa ratacesc fara de visuri,

fara speranta si din nou pierdut.

Mai bine sa imi spui ca nu ma poti iubi,

decat sa ma-ntristez,

cand te visez,

ca deodata nu ai sa mai fii.

Ce faci? Ai ochii plini de lacrima uitarii,

Zambeste, fii doar tu,

frumoasa, unindu-te cu soarele,

rasarit,

ca din adancul marii.

Existi in lumea negasita pana azi,

din COLTUL tau DE CER,

fii sigura,

tu niciodata nu ai sa mai cazi…

( Adrian Melicovici- Scrisoarea ultimului gand- created 21.11.2011. Drepturi rezervate.)

.

 

Un sărut in Turnul Chindiei ( fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR)

“O vedea și o auzea permanent, ca pe o conștiință de suflet. Își amintea cât de greu fusese începutul, of, acel început atât de nesigur, ba chiar controversat. Fiecare avea câte o ființă dragă în inimă după care tânjea de foarte mult timp. Un timp al așteptărilor, un timp al incertitudinilor, un timp al nesiguranței perpetue…
Iar acum, o avea acolo, aproape, lângă el. Dar tot o enigmă rămăsese și culmea, îi plăcea acest lucru la nebunie. Vroia să o cunoască în fiecare amănunt și totuși nu vroia. Nu și/ar fi dorit să știe totul despre fata de la malul mării și așa înțelegea el să nu se mai sature de ea vreodată. Umbre ale trecutului soseau degrabă în inima lui și încetul cu încetul, începea să uite ultimele povești din viața lui, acele pagini ale existenței când fiecare muză îi străbătuse sufletul și așternuse așa cum se pricepuse sentimentele lui, mereu de neuitat. Își privea prietena și la un moment dat se împiedică de ceva, fiind gata să cadă. Se simți un caraghios dar fata îl ținu brusc de mână așezându-și pe chip cel mai frumos zâmbet. Astfel că scăpă de o umilință nevinovată și-i mulțumi.
- Ai spus că mă duci în Turnul lui Țepeș.
- Sigur, acolo mergem.
- Superb, o să urcăm în turnul lui Dracula.
- Nu, Dia, nu se numește turnul lui Dracula ci Turnul Chindiei.
- Dar toată lumea știe de Dracula.
- Toată lumea e mințită frumos. Bram Stoker ăla a inventat o poveste frumoasă dar printr-o minciună. Eu nu sunt de acord cu asta.
- Și de ce, mă rog? Milioane de oameni sunt fascinați de Dracula.
- Milioane de oameni ar trebui să fie fascinați de Târgoviște, în primul rând. Dracula, adică Vlad Țepeș, aici a scris istoria. Aici i-a speriat pe turci și în atacul de noapte din 15 iunie i-a umilit ca nicăieri în altă parte.
Fata îl privea tăcută, ascultând ce-i spune, privind înainte, ca să vadă minunea seculară, acel turn care dăinuia ca o stavilă în fața marilor imperii de sute de ani. Își imagina deja scările în spirală și ea urcând aproape trasă cu forța de o mână puternică. Întunericul pusese stăpânire deplină pe străzile Cetății. Se vedeau îndreptându-se către Curtea Domnească foarte mulți tineri. Ora era neobișnuită pentru vizite dar mai mulți târgovișteni și turiști doreau să profite de Noaptea Muzeelor, eveniment când intrarea era liberă și oricine dorea putea să pătrundă în Complexul Muzeal și să zăbovească până la miezul nopții.
- Ai spus că îmi arăți și gura de tunel….
- Gura de tunel?
- Da, si spus că e un tunel aici.
- Am spus multe dar acestea sunt simple legende. Se spune că ar exista unul și că în el s-ar afla o comoară. Comoara lui Constantin Brâncoveanu. Dar alți bătrâni, vorbesc despre altceva, mult mai vechi…iar ăsta e un mister…nu vor să spună…adăugă Andy ușor dezamăgit…
- Zâne aveți pe aici? Îi făcu Dia cu ochiul, ștrengărește.
- Avem, avem…dar nu neapărat zâne…tot bătrânii spun că la fiecare miez de noapte, în toiul verii, mai ales de Sânziene, se ridică deasupra râului Ialomița un foc mare, așa…pe deasupra apei…iar în jurul său dansează fără să o atingă ielele…
- Ielele?
- Da, Ielele…
- Ahaha, da multe mai spun bătrânii voștri…spune-mi, îl mai întrebă ea privindu-l fix, mi-a scăpat ceva?
- Da, ți-a scăpat ăsta pe jos…răspunse Andy.
Fata își fixă privirile în pământ și văzu o foaie mototolită.
- Aaa…de fapt, îți aparține…
Andy privi și el ușor surprins. Se aplecă și ridică foaia de pe trotuar. Apoi i-o întinse:
- Nu, draga mea, e a ta, din buzunarul tău a căzut…
- Hm…nu ești curios să vezi ce ai scris cândva?
Până la urmă el se hotărî și citi la început curios, apoi încruntându-și sprâncenele și la final vizibil emoționat. Bineînțeles că își amintea acea cugetare dar nu se așteptase ca EA să o rețină, ba mai mult, să o poarte cu ea. Erau acolo un titlu și câteva rânduri. Nici măcar nu fuseseră trase pe imprimantă, fata le scrisese de mână: PICĂTURI DE PLOAIE ÎN APA RÂULUI VIEȚII. Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana. Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.
Bărbatul rămăsese cuprins într-o adâncă visare. Își imagina acel râu și istoria pe care o purta și el, la rându-i.
- Bau…strigă deodată la el o voce binecunoscută.
Se sperie și tresări. Nu mai putea să scoată nici măcar o vorbă.
- Zici că mă mai duci în turnul ăla sau nu?
- Uite-l…în față. Acum intrăm.
Poarta Complexului Muzeal era larg deschisă și mai multe perechi de tineri treceau pe lângă ei grăbiți și ținându-se de mână.
- Înainte…
Într-adevăr, dinaintea lor se înălța vestitul turn, parcă și mai semeț, luminat cumva de razele lunii din acea noapte senină. O noapte senină de vară. Dar Andy se gândea la prostii. Nici nu era de mirare. Nu era singurul…abia aștepta să urce cu ea sus, să-i bată vântul ca să-i răcorească după acea zi toridă. Să-i arate Cetatea Chindiei în toată splendoarea ei, cu miile de lumini de jur împrejur. Exact cum își imaginase fata, o trase cu putere de mână și urcă împreună cu ea fiecare treaptă, fără să se oprească. Nu privea înapoi, doar pășea apăsat și grăbit iar ea se lăsă dusă până sus, unde văzu ceea ce nu văzuse niciodată. Vântul bătea totuși cu putere tot mai mare și părul prieteni sale se desprinse de pe chipul mereu gânditor, fluturând și făcând-o și mai frumoasă. Ce ciudat…sus nu era nimeni, cel puțin în acel moment. Dia se rezemă de un crenel, trase adând aerul curat în piept și închide ochii. În acel moment simți că cineva o atinge pe gâtul gol, o sărută lin, șoptindu-i:
- Știi…începu Andy, dându-i părul când într-o parte, când în alta, bătrânii mai spun ceva.
Dia fusese surprinsă de gesturile lui, niciodată până în acea clipă atât de intime. Nu spuse niciun cuvânt, lăsându-l parcă purtată de o vrajă, să continue. Doar își rezemă capul de pieptul lui, instinctiv, ușor cuprinsă de frig. Rochia i se lipi de trup și aproape pretutindeni simțea ba o mână, ba două buze care o alintă, ba ascultă cuvintele celui pe care nu-l bănuise niciodată că se va afla vreodată în acest chip lângă ea.
- Bătrânii noștri, spun despre iele, despre comori, despre viața frumoasă pe care o duc toți cei care trec pe aceste meleaguri…dar…
- Dar? șopti Dia într-un târziu.
- Dar mai există un așa zis pericol, sau poate cine știe, o magie a locurilor…
Se opri să mai povestească. Îi luă mâinile reci și le cuprinse cu ale lui, încălzindu-i-le. Dar mai apoi, ușor, își scoase geaca de pe el și acoperi umerii goi ai fetei dar asta nunai după ce îi sărută ușor, unul câte unul. Pe urmă își apropie șoaptele și buzele de obrajii ei, ținând-o strâns în brațe, sărutând-o până sub lobul urechii. În acel moment spuse:
- Bătrânii povestesc că oricine urcă măcar o singură dată în turn, au destinul pecetluit.
- Andy…ce vrei să spui? Murmură fata ușor neliniștită.
- Adică cine urcă în acest turn, nu mai pleacă din Târgoviște niciodată.
- Aaa?
- Și chiar dacă pleacă…mai devreme sau mai târziu tot se vor întoarce și pentru totdeauna.
Se întoarseră acasă puțin după ora unu din noapte și Andy o privi în semiîntuneric pe prietena lui. Dar în mod absolut surprinzător, fata se apropie de el și-i dădu în grabă hainele jos, aruncându-le una câte una, în toate colțurile odăii. Andy se văzu dominat pentru prima oară în viața lui și simțea fiecare sărut, răspunzându-i cu aceeași pasiune…
- Te iubesc, Dia…spuse el…
- Taci, nu mai vorbi…atinge-mă doar și iubește-mă…
Andy asculta poruncile ei și părea mut de admirație și de fericire.
Dintr-o dată deschise ochii. Se auzi un cocoș din apropiere cântând de zor și Andy ținu să-și iubească prietena inclusiv odată cu răsăritul de soare. Era mirat de acest timp trecut așa repede…
Dar se trezi cu adevărat și simți iar sărutări pe piept, pe obraji, de parcă el era fata și ea bărbatul îndrăgostit. Când însă privi mai cu atenție, descoperi îngrozit că nu Dia era cea care îl tot alinta și îl drăgălășea. Dând ușor de coadă, victorioasă și drăgăstoasă precum Dia din noapte, se gudura mândră pe pieptul lui gol cățelușa iubitei sale, Maia.
- Asta-i bună….
Bietul Andy visase. Habar nu avea dacă într-adevăr fusese ceva între el și Dya dar cu siguranță că simpaticul animal, cățelușa Maya, îl iubea în zorii zilei.
- Pfuuu…..fugi d-aici că te omor către nevinovatul animal și jucăuș…strigă el ridicându-se brusc din pat și căutându-și prietena cu ochii.”

Aí citit un capitol din romanul meu NOAPTEA SPERANTELOR, aflat deja sub drepturile mele de autor si ale Editurii Bibliotheca.